My two cents

Despre nevoia de frumusețe

Sunt momente când viața îți livrează antidotul perfect. Și te trezești vindecat de o boală de care nici măcar nu știai că suferi. Ieri antidotul a venit sub forma unui film – Memoriile unei gheișe. În două ore, filmul a reușit să mă recalibreze într-un mod în care săptămâni de odihnă și ”midnfullness” nu au reușit să o facă.

Estetic vorbind, filmul este o capodoperă. Cadre superbe, frânturi de conversație care ți se întipăresc în minte. Puțină tristețe, da. În fond, cele mai frumoase povești sunt triste. Și dans:

Mi-a rămas în minte mai ales o scenă, simbolică pentru film, când Sayuri aruncă o batistă în mare. Iar în acele câteva secunde cât durează cadrul, primim o întreagă lecție despre acceptare, fatalitate și … frumusețe.

Am uitat să învelim trăirile noastre în estetic. Adio poezie, adio introspecție, adio cuvinte scrise pe o foaie și aruncate în vânt. Astea țin de alte timpuri. Preferăm în schimb gălăgia și viteza. Poate și pentru că ambele sunt mai ușor de obținut. Iar în perioada asta, volumul bate substanța.

Nu mă revolt împotriva vitezei. De câteva luni, viața mea are mai mult aparența unui foc de artificii. Sclipiri scurte, de impact, care țin puțin și sunt urmate de tăceri. E frumos așa. După un an de pauză, puțină ”iresponsabilitate calculată” face bine. 🙂 Dar mă conving tot mai tare că oamenii au nevoie de ambivalență, chiar și când vine vorba de estetic.

Nimeni nu poate descrie un foc de artificii. Îi asociem momente, senzații, revelații. Dar nu îl putem descrie în detaliu. Iar mintea noastră are nevoie de repere. Câteva imagini din trecut, care pot fi evocate la ani distanță. Câteva momente de tip stop-cadru, care unite formează filmul vieții noastre. Iar aceste momente trebuie costruite conștient.

Uneori prinde bine să ne oprim, Să ne întrebăm cum putem transform un moment importat într-unul cu adevărat … estetic. Să îl îmbogățim cu câteva cuvinte sau pauze, să îi dăm profunzime. Uneori prinde bine să pictăm, în loc să fotografiem. Să construim un cadru, tușă cu tușă, pată de culoare după pată de culoare, până când tabloul ajunge să reflecte nu doar momentul ci și … o parte din sufletul nostru.

Leave a Reply

Your email address will not be published.