-
Letting go
Undeva prin vară am început să experimentez cu minimalismul. A venit cumva firesc. După ani de acumulări, lucrurile din jur tind să se transforme ușor ușor în balast. Nu mi-a fost greu să scap de obiectele din jurul meu. Am donat saci de haine, m-am despărțit cu o ușurință care mă surprinde de amintiri aparținând altor timpuri, obiecte, cărți, nimicuri sentimentale. Asta a fost partea ușoară. Problema cu curățenia este că, odată eliberat un spațiu, celelalte unghere murdare tind să iasă în evidență mai strident, mai obositor. În cazul meu, spațiul gol din casă a aruncat o lumină nu prea plăcută asupra relațiilor mele cu oamenii. Și am constatat că anii au adus nu doar obiecte inutile, ci și o sumedenie de relații de circumstanță. Le avem cu toții – zeci de cunoștințe acumulate în decursul deceniilor, oameni cu care împărțeam un fum de țigară în liceu sau o noapte de beție în facultate. Prieteni cu care am râs, am împărtășit confidențe și lacrimi, oameni alături de care am urcat încet încet treptele spre o altă etapă a vieții. Genul de relații cărora după ani încercăm să le imprimăm în continuare un caracter autentic, deși drumuri odată comune s-au separat…
-
Crăciun in ianuarie
Unde se duc târgurile de Crăciun când mor? Cam asta mă frământa pe mine pe când mă plimbam prin Piața Operei, în parfumul vag de migdale prăjite al pieții de Crăciun. Jumătate din căsuțe sunt închise. Restul încă își mai prezintă marfa cu melancolii de decembrie: decorații, cadouri, mâncare tradițională. Ca niciodată, anul trecut abia dacă am călcat prin centru. De când m-am mutat în Timișoara, mi-am făcut o mică tradiție din a lua la rând an de an tarabele cu bunătăți de sezon. Iernile în Timișoara, deși sărace în zăpădă, au mirosit mereu a vin fiert și a kurtos kalacs. Au fost prilej de zeci de întâlniri spontane cu oameni dragi, motiv de seri prelungite la nesfârșit cu povești, planuri și amintiri. În 2017 s-a rupt filmul – nenorocitul ăsta de timp parcă se încăpățânează să îmi fugă printre degete, iar între deadlineuri de final de an și umblătura specifică sezonului am uitat de magia aflată la un pas distanță. Așa că am recuperat acum. Senzația nu e aceeași, piața e golită de lume, vinul s-a răcit în ceaunuri și luminile zâmbesc a rămas bun. Și privindu-le mă ia spaima. Spaima că un oraș odată detestat îmi devine tot mai…
-
Calitate
Aproape ca s-a dus și 2017. Ca niciodată, nu mă mai găsesc la final de decembrie numărându-mi călătorile și experiențele. Cam pe când artificiile vesteau venirea lui 2017 am decis că am nevoie de o pauză, una lungă. Așa că am făcut voit un pas în spate și m-am ”dat la fund” un an. Am lăsat-o mai moale cu fugitul prin lume și bifat sute de obiective auto impuse și m-am analizat destul de critic. Ce am văzut nu mi-a plăcut. În goana după ”mai mult” am uitat aproape complet de aspectele mărunte. Ultimii ani au fost o succesiune continuă de munți și văi. Frumos, nu zic nu, dar din când în când mai ai nevoie și de teren drept, de rutină. de obiceiuri. O viață frumoasă cere și calitate, nu doar cantitate, iar pe acest aspect m-am concentrat aproape tot anul. Da, privit din exterior a fost un un an sec. Dar mi-a dat timp să descopăr frumoasele lucruri mici, de la mâncarea gătită în casă, la sport practicat un regularitate, la meciuri de fotbal nesfârșite cu bestia și zeci de cafele savurate în tihnă cu oameni faini. La un anumit nivel, am devenit o mică superficială. Toate chestiile…
-
Memento
În copilărie adunam obsesiv tot felul de obiecte. Mă îngrozeam la gândul că aș putea să uit, că detaliilor zilelor trecute ar putea să se piardă și va rămâne… vidul. Așa am umplut cutii întregi de nimicuri. Mărțișoare, sute de cărți poștale și alte prostii fără valoare. Nu știu dacă m-am uitat peste ele de două ori. Un obiect pus în cutie era un obiect pierdut, o amintire arhivată. Am continuat totuși să colecționez. Când am început să călătoresc, petreceam ore în șir căutând suvenirul perfect, acel ”ceva” la care, uitându-mă, să retrăiesc în cel mai mic detaliu experiența. Când cutiile au început să dea pe-afară, am încercat să combin utilul cu practicul: mă întorceam cu mărgele și sticle de vin, eșarfe și ustensile de bucătărie. Ironia m-a lovit când am constat că jumătate din lucrurile expuse prin casă nu mai îmi spun aproape nimic. Îmi amintesc vag locul sau contextul în care le-am cumpărat, dar atât. În schimb pot să evoc fără niciun memento fizic întâmplări banale. Am uitat aproape complet de muzee, sau istoricul unor locuri, de fețe odată familiare, de ani întregi din trecut. Iar constatarea e mai puțin supărătoare decât pare la prima vedere. Evenimentele care…
-
Blank page
Timp de cinci ani m-am mințit frumos că îmi place să scriu despre călătorii. Mi-am deschis un (nou) blog și am pornit la treabă. Întâi cu avânt, apoi cu o frustrare crescândă, concretizată îm absențe tot mai mari din online. La un moment dat am ieșit din peisaj de tot. Călătoriile se înmulțeau, impresiile se acumulau dornice să iasă la iveală, dar de fiecare dată când deschideam laptopul, convinsă că a sosit momentul marii reveniri, mă blocam. Mi-a luat mult timp să îmi dau seama că acest gen de postări nu mă pasionează. Ador să umblu hai-hui, să împărășesc poze și frânturi de informație, dar mi se ridică părul in ceafă la gândul de a așterne informații seci, de a reduce experiențele la un șir de repere fizice. Când mă gândesc la un loc, îmi revin în minte gustul cafelei, culoarea frunzelor, o frântură de munte zărită printre nori, liniștea care însoțește cucerirea unui nou vârf. Poetic, dar prea puțin relevant pentru un public în căutare de informații concrete. Pe de altă parte, mi-e dor de scris. De acel stil pe care îl abordam prin liceu, când mă preocupam prea puțin de formă. Era o vreme când scriam sincer și…
