Exercitii de sinceritate

Autosuficiență, eșecuri, bule

Salut, sunt Iza și sunt mereu nemulțumită. Și sunt perfect mulțumită de asta :). Îmi place să am săptămânile planificate la oră. Să sar de la o activitate la alta, să am programul plin. Fac ce îmi place și îmi plac multe lucruri. Insist (și reușesc) să le fac pe toate. Imperfect, niciodată la nivelul la care mi-aș dori, dar cumva le jonglez. Apoi mai găsesc un hobby nou și îl strecor și pe acela în program. Iar asta mi se pare cea mai frumoasă expresie a libertății. O viață dedicată pasiunilor, dezvoltării ca om. O viață de explorator în propriul suflet.

În antiteză mă sperie oamenii autosuficienți. Cred că sunt fericiți, da, probabil mai fericiți decât voi fi eu vreodată. E o artă și asta – să te mulțumești cu puțin. Dar de ce naiba ai face asta?!

Viața ca o bulă

La un anumit nivel, toți avem (sau tânjim) după o bulă. Un loc sigur. Un anturaj fix. O existență dusă într-un ritm constant, fără fluctuații.

Mi-am dorit asta, mult timp. Bulele protejează. O viață previzibilă, un șir lung de seri petrecute în fața televizorului dau siguranță. Sau măcar iluzia ei. Nu riști, nu pierzi. Nu ieși în evidență, automat nu te transformi într-o țintă dezirabilă. În opoziție, orice încercare de a face ceva nou vine cu o posibilitate de a eșua. Dar e chiar atât de greșit să o dai în bară?

Teama de eșec

Refrenul copilăriei mele a fost ”nimeni nu își amintește de locul doi”. Sau alte variații pe tema ”perfect sau nimic”. Bănuiesc că incubatorul încerca să mă motiveze. A instaurat doar anxietate. Și certitudinea că toate eforturile mele nu valorează nimic dacă rezultatul nu este perfect. Sau dacă altcineva are rezultate mai bune.

Mi-a luat ani să mă lecuiesc de această boală. Să înțeleg că locul doi contează. Că ultimul loc contează. Că… niciun loc nu contează. Simplul fapt că încerci ceva este un câștig. Ierarhiile sunt supraevaluate. Eșecul este subevaluat. Orice încercare ratată te învață ceva despre tine, despre lume. Victoriile, în antiteză, au viață scurtă și potențial educativ scăzut.

Și mai există un scenariu, unul pe care l-am descoperit recent: cele mai explozive eșecuri pot fi transformate în cele mai semnificative câștiguri. Pierzi dintr-o parte, dar însăși forța acelei pierderi îți poate propulsa viața pe căi de neimaginat.

Eșecul este bun. Pasivitatea este toxică.

1000 de moduri de a fi imperfect

M-am lecuit de perfecțiune. Trăiesc imperfect. Nu am prietenii perfecți, jobul perfect, locuința perfectă, sănătatea perfectă. Nu am viața perfectă. Dar le iubesc pe toate, nu în ciuda imperfecțiunilor ci datorită lor.

În schimb, nu m-am lecuit de ”mai mult”. Nu o voi face, cred, niciodată. Încerc, eșuez. Mă ambiționez să provoc o schimbare. Reușesc, în cel mai fericit caz, să mă schimb puțin pe mine. Dar învăț. Cu fiecare tentativă de a goni banalul, de a imprima o nouă nuanță vieții, câștig. Perspective. Ocazional oameni. Mereu lecții.

Declar război autosuficienței pentru că îmi place goana perpetuă după mai mult. Și pentru am încredere în mine. Suficientă să cred că pot face o schimbare. La mine și poate la alții.

Cred că noi, ca oameni, putem evolua, putem deveni mai buni. Imperfecți, dar într-o formă puțin mai bună decât versiunile noastre anterioare. Ne putem schimba, ne putem extinde bula. Și o putem face frumos. Lipsit de agresivitate, dar ferm. Cuvintele schimbă. Gesturile mici schimbă. Consistența schimbă. Exemplul personal, schimbă.

Leave a Reply

Your email address will not be published.