O scrisoare pierdută – varianta modernă :)

Mă număr printre sutele de elevi terorizați de Caragiale. Și Sadoveanu, și Rebreanu. Deși am iubit cititul de copil, la ”lecturile obligatorii” și ”comentarii învățate pe de rost” mi s-a rupt filmul. Orele de română de pe vremea mea aveau un dar special de a tăia cheful de lectură chiar și celor mai avizi bibliofili. Caragiale și cu mine am ne-am despărțit după bac. El s-a dus să sperie alți elevi, eu să descopăr alți autori. Ne-am revăzut la aproape două decenii distanță la teatru. Și abia acum am înțeles cât de relevant (încă) este.

Interpretarea WonderTheatre 

Mi-am luat biletul destul de spontan, fără să analizez detaliile interpretării. Mai bine. Dacă aș fi știut că urmează o piesă unde personajele principale sunt înlocuite de femei, probabil aș fi spus pas. Cu abordările woke am o relație complicată.

Tura asta, elementul-surpriză a fost binevenit. Am pornit fără prejudecăți. Piesa m-a acaparat din primele secunde și a devenit tot mai bună pe măsură ce minutele treceau.

Ce face WonderTheatre diferit? Îl aduce pe Caragiale în viitor. În realitatea paralelă propusă de Andei Mateiu, femeile conduc iar bărbații au mai mult rol decorativ. Farfuridi și Brânzovenescu devin niște pisi pasionate de păcănele. Madame Trahanache mi-a amintit puțin cam prea mult de un personaj local la fel de orb la indiscrețiile soțului. Tipăteasca este o power woman cu tot cu costumul de rigoare. Doru Ben joacă la perfecție rolul ispitei masculine, iar Geta Pristanda este hilară.

Singurul personaj care a scăpat (relativ) intact este cetățeanul turmentat.

Ce rezultă din această reinterpretare? O comedie absolut delicioasă. Am râs și eu și sala până când nu am mai știut de noi. Piesa rămâne fidelă originalului ca și narațiune. Replicile care ne-au terorizat în liceu încă apar, ca un salut adresat altor timpuri. Ca privitor, am constatat că îmi este foarte ușor să relaționez cu personajele de pe scenă. Schimbarea de gen este făcută cu sens – Trahanache, Tipăteasca și Pristanda ajung să ilustreze alte tipologii, la fel de comune dar mai ușor de regăsit în societatea actuală. Nu s-a simțit nimic forțat, nu am simțit că originalul este cumva criticat sau modificat prea sever.

Cu ce am rămas din experiența asta? Dincolo de amintirea unei seri memorabile, ”O scrisoare pierdută” mi-a dezvăluit o nouă fațetă a teatrului. Povești vechi pot fi modificate semnificativ și să rămână, la un nivel mai profund, fidele originalului. Unele upgrade-uri ajută. Când sunt făcute cu cap.

Mi-a plăcut, recomand.