Noaptea lecturii franco-germane

În 22 ianuarie, Institutul Cultural Francez și Centrul Cultural German au sărbătorit împreună ”Noaptea lecturii franco-germane”. Eu m-am folosit de eveniment ca să îmi dau întâlnire … cu o clădire.

Clădirea Institului Francez

Unele spații atrag. Când locurile respective mai beneficiază și de o renovare fidelă spiritului clădirii, ies experiențe poetice.

Ochisem locația actuală a Institului Francez de ceva timp. Dar îmi lipsește tupeul să merg pur și simplu într-un loc neinvitată. Am sfârșit prin a fi recunoscătoare pentru asta. Momentul potrivit te găsește. Prima mea ”întâlnire” cu Institutul Francez a avut loc pe frig și întuneric. Zăpada încă era pe trotuoare; în jurul meu beznă și o liniște de mormânt. Iar în mijlocul întunericului, clădirea, cu geamurile luminate. O invitație. Și un moment aproape scenic.

Senzația aceea de ireal doar s-a amplificat în momentul în care am intrat. Spațiul este renovat, dar este făcut cu discreție. Noul pune în valoare vechiul, îl ajută să strălucească. Lumini atent alese, imitând sfeșnice cu lumânări. Un candelabru superb. O scară clar reabilitată, dar cu extrem de mult bun gust. Toate aceste elemente îmbrățișează parcă ”tabloul” principal: o fereastră imensă, cu două fotolii. Visul oricărui cititor.

Evenimentul

Dacă aș fi inventat povestea acestui eveniment, seara ar fi continuat în spiritul spațiului – cu eleganță și economie de zorzoane. Dar trăim în realitate, unde, uneori, oamenii nu se ridică la așteptările locului.

Cred în continuare că ideea evenimentui a fost superbă. S-a citit alernativ în franceză și germană. Întâi cititoarele au fost vorbitori nativi, apoi au preluat două tinere, vorbitoare non-native. O inițiativă originală. Efortul și dedicarea organizatorilor au fost evidente. Din păcate au fost stricate parțial de public, parțial de lipsa de sonorizare.

În mare, oamenii au fost ok. Și-au dat silința să facă liniște. Dar în sala aceea mică, personajele recurente la asemenea evenimente (fotograful entuziast cu iPhone, amatoarea de protocol și prietenele alea de 50 de ani care țin musai să comenteze lectura în timp real) au stricat tot vibe-ul.

M-am chinuit să ascult. Am închis ochii. Am practicat exercițiile de respirație de la yoga. Mi-am concentrat urechile cât am putut. Degeaba. Din carte am prins frânturi. Norocul meu a fost că vorbesc și germana și franceza decent. Așa că am reușit să îmbin cumva în capul meu pasajele, suficient încât să îmi dau seama despre ce este vorba. Tot a fost frustrant, cu atât mai mult cu cât cartea părea excelentă. Nu am prins titlul atunci pe loc, dar sunt aproape sigură că este vorba de ”La carte postale” de Anne Berest.

Am plecat cu un titlu nou pe lista de lectură și convingerea fermă că lecturile publice nu sunt pentru mine. Zumzetul, lipsa de respect față de cititori, mă irită. A tăcea e o artă subevaluată.