Timișoara Triathlon – din culise

Îmi doream de mult timp să experimentez un eveniment sportiv din culise. Ca și participant, am evaluat, deseori critic, cursele la care particip. Aveam nevoie de experiența de insider pentru a-mi întregi imaginea. Așa că atunci când cei de la Timișoara Triathlon au făcut un apel pentru voluntari, m-am înscris fără ezitări. Cu ce am rămas? Un respect nou-descoperit pentru oamenii din culise și un dezgust tot mai pronunțat față de public.

Săptămâna de dinainte

Am apreciat profund felul în care cei de la Timișoara Triathlon s-au organizat . Ședințe tehnice cu voluntarii, comunicare promptă și clară pe WhatsApp și o deschidere surprinzătoare față de voluntari patrupezi.

Crăpăturile au început să se vadă vineri. Mă înființez prompt la ora 15.00 să îmi ridic kit-ul de voluntar. Mă lovește un aer de confuzie. Distribuirea kit-urilor întârzie, coordonarea kit-urilor pentru voluntari cade în mâna unor copile clar depășite de situație. Asta e, zâmbim și mergem mai departe.

Lipsa de voluntari devine tot mai evidentă în orele de dinaintea evenimentului.

Ziua evenimentului

Ajung în perimetrul alocat la 6 dimineața. Închidem circulația, montăm corturile. Linda țopăie fericită prin zonă și își etalează mândră tricoul de voluntar.

”Chimia” cu ceilalți colegi de zonă este aproape imediată. Ne împărțim task-urile, ne ajutăm reciproc. Mă lovește brusc o stare de relaxare. Știu că va fi o zi grea, dar faină. Am subestimat cu mult partea de ”grea”.

Ziua în care am învățat să urlu

De fel, sunt o bombă cu efect întârziat. Internalizez, nu ripostez imediat și am o mică fobie față de urlete. Timișoara Triathlon a invalidat cu succes această strategie de gestionare a conflictelor. Și ca niciodată, m-am trezit urlând la oameni.

Ce s-a întâmplat?

Încă din primele ore, a devenit evident că va fi o zi lungă. Din motive care îmi scapă, toți vor cultură și evenimente cât timp nu le provoacă nici cel mai mic disconfort. Dar îndrăznește să incomodezi publicul cu cultura ta și riști să ți-o iei. Nu, nu o zic la modul metaforic.

Încă de dinainte să înceapă evenimentul, s-a lăsat cu scandal. O colegă de voluntariat o fost scuipată în față. Șoferii au străpuns barierele montate legal pe stradă. Pe măsură ce ziua continuă, incidentele se înmulțesc. Voluntari luați la bătaie. Scandaluri de tot felul.

În zona mea, conflictele au fost inițial minore. De fapt, m-am amuzat puțin. Se pare că în capul majorității oamenilor, o bandă de delimitare se traduce prin ”trebuie să trec sub ea”, în niciun caz prin ”trebuie să o ocolesc”. Am pierdut șirul dăților în care a trebui să explic oamenilor că nu, nu au voie să treacă pe sub bandă. Și că în niciun caz nu ar fi indicat să o ia la plimbare fix în direcția unor bicicliști obosiți care se deplasează în viteză.

Am cules o babă de guler de pe traseu secunde înainte să fie ”rasă” de o masă de alergători. M-am pus în fața unui biciclist care nu înțelegea în fel și chip că nu se poate trece prin perimetrul de concurs. Am încercat, cât am putut, să zâmbesc. E cald, lumea se prinde greu.

Apoi în peisaj apare Mr. Bou. Mr. Bou decide că ar fi fain să facă galerie fix în mijlocul traseului de alergare. Îi explic frumos lui Mr. Bou că nu e o idee prea bună și că s-ar putea să încurce. Mr. Bou începe să urle. Îmi sare în ajutor un băiat de la security. Mr. Bou face tot mai multe spume și refuză cu orice preț să își miște fundul supradimensionat de pe traseu. Ne înjură cu tot mai mult patos. Mesajul de bază este că suntem niște imbecili inutili care nu știm ce facem și mai bine nu ne-am băga în acțiuni de genul acesta. Iar în momentul ăla, se rupe ceva în mine.

Mr. Bou a reușit să rezolve ceea ce nu au făcut doi ani de terapie. M-a lecuit spontan și definitiv de teama de confruntare. Și a aflat pe propria lui piele că este o idee foarte proastă să te iei la ceartă cu o femeie care a stat o idee prea mult în picioare în soare. Din decență vă scutesc de detalii. Să spunem doar că micul incident s-a terminat cu mine răgușită și Mr. Bou dispărând în apus cu codița între picioare.

A fost acesta singurul incident? Nu. A fost cel mai grav? Nicidecum. De altfel, tind să cred că eu am scăpat ieftin. Încet dar sigur Linda se transformă într-o dulceață de dimensiuni mari. Iar dimensiunile se văd înaintea… dulceții. Prezența ei cu siguranță a descurajat niște reacții mult mai agresive.

Pentru a oferi o imagine completă, trebuie menționați și oamenii, nu puțini la număr, care s-au comportat excepțional. Culmea, cei mai cool au fost bătrânii. O mențiune onorabilă revine și alaiului de nuntă ce s-a oferit fără ezitări să traverseze prin iarba udă numai ca să nu ne încurce evenimentul. Și curierilor de la Glovo & co.

Concluzii și clarificări finale

Ce am relatat mai sus este strict experiența mea în cadrul unui eveniment. Dar știu că este, cu mici variații, experiența fiecărui voluntar, la orice eveniment sportiv. Mereu vor fi cetățeni incomodați. Mereu vor fi frustrați și frustrate care se descarcă violent și absurd în capul unor oameni care nu le-au greșit cu nimic.

Și cu atât mai mult, mă înclin în fața voluntarilor care își asumă, an de an, să fie înjurați, scuipați, bătuți doar pentru a face ceva bun pentru oraș. Pentru mine, Timișoara Triathlon a fost un reality check necesar. Și veci pururi nu o să mai comentez de voluntari plictisiți sau prea puțin entuziaști. God knows, eu nu aș repeta experiența nici pe bani.

Ca să mai răspund la o întrebare frecvent adresată: de ce e musai ca asemenea evenimente să se desfășoare în centru? Simplu: banii. Evenimentele sportive depind de sponsorizări. Sponsorii vor vizibilitate. Aceasta nu se obține ”neîncurcând lumea”. Un eveniment sportiv organizat în câmp ar liniști probabil haterii. Și nu ar trăi să vadă a doua ediție. Pentru că niciun eveniment nu rezistă din… bune intenții.

Vrem cultură? Acesta e prețul. În marea schemă a lucrurilor, rămâne unul mic.