Centenar

Întâi decembrie 2018, Frankfurt. Zborul de Timișoara are întârziere. Stau în fața porții de îmbarcare și privesc oamenii – vârste și naționalități diferite, îngrămădite de circumstanțe într-un spațiu mult prea mic.

Nu mi-e greu să-mi ochesc compatrioții, chiar fără să-i aud vorbind: un bărbat cu trei bagaje supradimensionate de mână; o tipă machiată, plină de zorzoane, în training și adidași; câteva bătrâne gătite ca de biserică.

Minutele trec parcă prea încet. Pe scaunul din fața mea, o tânără urlă în telefon. Asist fără să vreau la o întreagă scenă sentimentală, cu un el care nu a răspuns celor 20 de apeluri din seara precedentă, iar ea are probleme cu imprimanta. Curg reproșuri și scuze, în timp ce coada din fața porții crește. În final, ne îmbarcăm.

În avion domnește o atmosferă lejeră, aniversară. Stewardesa ne întâmpină zâmbind și rostește câteva cuvinte cu ocazia zilei naționale. O fetiță vine la microfon și recită timid un mic discurs. Zborul decurge lin, fără turbulențe sau alte incidente. Puțin înainte de aterizare, se împarte prosecco în cinstea centenarului. Se aud murmure în spate – ”băutură gratis”, însoțite de niște hăhăieli încântate. Aterizăm.

Până acasă, evităm la mustață cel puțin doi șoferi distrați. Claxoane, oameni nervoși, haos. Scenariul se repetă ceva mai târziu în supermarket. Iar dacă unii sărbătoresc cu stegulețe și statusuri pline de patriotism, în Carrefour o trupă de nonconformiști pare că a depus un efort semnificativ să marcheze centenarul împărțind mizerii în aproape fiecare coș de cumpărături de la intrare.

*

Azi Facebook urlă de patriotism. Sute de poze în diverse ipostaze, cu nelipsitul tricolor și urarea din descriere. E un sentiment cu care nu mă identific, nu în forma prezentată. Zgomotul ăsta din online mi se pare o formă fără fond și mă obosește. Patriotismul pare o ținută de ocazie, scoasă la iveală pe întâi decembrie sau când mai câștigă Halep un meci. În restul zilelor, e genul ăla de concept pe care marea majoritate îl aprobă cu jumătate de gură, fără a se obosi să-l ilustreze prin acțiuni.

Ce înseamnă un patriot, dincolo de steaguri și cuvinte culese din ”caietul cu expresii frumoase”? Pentru mine, e acel om din umbră. Genul de persoană care trece neobservată 99% din timp. E omul care își așteaptă frumos rândul la coadă fără să se îmbrâncească; ce își poartă conversațiile pe un ton scăzut, conștient că părerile sau dramele lui existențiale interesează un cerc restrâns; e persoana care zâmbește casieriței deși a avut o zi mizerabilă, respectă regulile chiar și când nu îl avantajeză, își aruncă mizeria la coș sau, după caz, o cară cu orele în rucsac în loc s-o abandoneze în natură. Un patriot e un om deferent, dar nu la modul ostentativ. Gesturile lui sunt firești, tocmai pentru că sunt bazate pe convingeri, nu pe ”dresaj”. E omul care știe că o țară este, dincolo de granițele geografice, o sumă de oameni. Iar acțiunile sale, multiplicate la scară colectivă, ajung să reflecte esența acelei țări, mai bine decât orice discurs sforăitor.

Cunosc asemenea oameni, destul de mulți chiar. O parte din ei au mai rămas în România, cât timp, nu se știe. Îi văd cum se luptă zi de zi cu un sistem infect, cum se zbat, chinuiți, dar incoruptibili, să mențină o urmă de normalitate în țara noastră. Gesturile lor se lovesc deseori de ziduri. Am auzit de prea puțini oameni inspirați de bărbatul care merge regulamentar în trafic sau tânara care adună după câinele ei. Oamenii de care vă spun sunt ignorați, asta când nu sunt înjurați sau catalogați drept fraieri. Dar ei sunt oamenii pentru care mă întorc. Cei care mă inspiră, cei care îmi dau speranță că putem schimba ceva, aici și acum. Nu prin zgomot, ci prin persistență. Pentru acești oameni, închin azi un pahar cu vin. Îmi ilustrează țara mai bine decât orice paradă.