• My two cents

    Raiul, cumpărat cu portocale

    Pe vremuri, când eram încă în liceu, am făcut pentru scurt timp voluntariat într-un centru de plasament. Nu mai știu exact de la ce a pornit ideea, dar probabil la vremea respectivă avea un farmec romantic. Ne vedeam ajutând copiii, inspirându-i, făcându-i oameni mai buni. Deh, eram tinere și naive. În realitate, duminicile din anul respectiv au fost orice, numai inspiraționale nu. Iar dacă anumite detalii s-au estompat cu timpul, mirosul acelui loc, de urină stătută îmbibată cu detergent ieftin, mi s-a împregnat definitiv în memorie. La fel și fețele copiilor. La 16 ani nu știam ce e mizeria. Îi intuiam prezența, citeam despre ea în romane, dar cumva rămânea…

  • Tablouri

    Tanti Mioara

    Cred că orice cartier o are -o femeie trecută de a doua tinerețe, mereu sobră, mereu încruntată, la curent cu tot ce mișcă în zonă, ce croșetează țeapăn pe o bancă și așteaptă să-i aterizeze sub nas următoarea victimă. În cazul meu și al găștii de puștani ce bântuia în acea vreme spațul dintre V3 și B6, apariția aceasta purta numele de tanti Mioara. Cu păr alb și ochelari de bufniță, atipic de înaltă și de dreaptă pentru femeile de vârsta ei, tanti Mioara era coșmarul oricărui copil sub 6 ani. Critica orice, oricând, oriunde și avea o preferință specială pentru noi, copiii de siderurgiști, plasați peste zi în grija…

Acest website foloseste cookies. Prin continuarea navigării îți exprimi acordul pentru politica de cookie-uri și de confidențialitate. Află mai mult.