Frumusețea care ne înconjoară


My two cents / Monday, January 1st, 2018

Și-am scăpat și de 2017 :). Vă ziceam acum două zile că nu a fost un an memoriabil. Totuși, câteva lucruri drăguțe sau întâmplat, printre care și faptul că m-am îndrăgostit lulea de Instagram. Știam de el de mult dar cumva îmi scăpa utilitatea rețelei, într-o perioadă în care Facebook permite mult mai multe. Mi se părea un mediu dedicat strict pițipoancelor și eventual hipsterilor, iar la drept vorbind nu aveam nevoie de încă o rețea pe care să mimez o viață perfectă și complet ireală. Ironia face că Instagram e una din puținele aplicații care în loc să mă depărteze de realitate, m-a apropiat de ea.

M-am împiedicat de IG într-un moment în care mă cam târam printre zile. Nimic grav, doar oboseală și rutină duse la extrem.  Au fost vreo două luni în care viața mi s-a derulat ca o casetă pusă pe repeat: cafea-job-pat, repetăm. M-am trezit la realitate când am constatat că nu găsesc nimic demn de amintit nici din ziua de dinainte, cu atât mai puțin din săptămâna care trecuse. Așa că mi-am impus un exercițiu: în fiecare zi, trebuia să găsesc minim un lucru demn de a fi pozat. IG mi s-a părut potrivit ca un tool de tracking. Fără prea multe cuvinte, doar poza și atat.

Experimentul s-a transformat curând în rutină. Iar dacă inițial ”vânam” răsărituri și picături de ploaie (bad weather is your best friend, da?) cu timpul am trecut la nivelul următor. Mda, cel cu mâncare, latte-uri și cărți puse în cadrul pefect. Superficial? Evident. Doar că în general e o idee proastă să dai echivalentul unui pachet de țigări pe un latte doar pentru a-l poza. Sau să scoți nasul în parc pentru două cadre fără să mai zăbovești puțin pe-acolo. Așa că în căutarea pozei perfecte am ajuns să devin mai acorată în prezent și să-mi dăruiesc mici momente.

A fost primul an în care Timișoara mi s-a părut din nou cu adevărat frumoasă și când confortul casei mele și-a dezvăluit din nou posibilitățile. Mai presus de toate, micul meu experiment cu IG m-a făcut să mai ridic nasul din telefon și să casc ochii la ce mă înconjoară. Ce am constatat? Că rutina poate fi al naibii de frumoasă. Că un banal drum spre stația de tranvai poate fi o mică și înocentă desfătare, dacă îți iei o secundă să conștiențizezi că au înfrunzit din nou copacii sau că apusul are azi tonuri de mov.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *