Frankly my dear, I do give a d*mn
Plănuiam un alt articol pe azi. Apoi în feed mi-a apărut asta: Olivia de Havilland, ultima supraviețuitoare dintre actorii din ”Pe aripile vântului” a murit în somn, la vârsta de 104 de ani.
Vestea m-ar fi afectat mai puțin, dacă moartea actriței nu ar fi survenit într-un moment când ”Pe aripile vântului” se află în centrul uneia din cele mai mari controverse din ultimii ani. Recent Netflix a retras filmul, iar scandalul nu dă semne să se domolească.
Nu am comentat pe seama lui, fidelă ideii că nu te cerți cu struții. Iubesc ”Pe aripile vântului”, am citit cartea până în punctul în care pot recita pe derost două ediții diferite, am văzut filmul de nenumărate ori. M-a făcut asta să devin un susținător ar sclaviei? Categoric nu. În schimb, m-a făcut să înțeleg istoria și din alt unghi, cel al învinșilor. Iar să reduci PAV la un manifest pro-sclavie este în cel mai bun caz un semn de limitare. Personajele cărții își găsesc cu ușurință locul într-o varietate de contexte și perioade istorice. Iubirea, războiul, reziliența și parvenirea sunt subiecte atemporale, iar Mitchell le ilustrează cu măiestrie.
Filmul, deși mult inferior cărții, îi păstrează esența și are darul de a umple goluri acolo unde imaginația nu ne ajută. La vremea ei, ecranizarea a generat o controversă cu totul diferită: pentru prima dată în istorie, o femeie de origine afro-americană câștiga un Oscar și era invitată să îl primească, într-o America unde segregarea rasială încă făcea parte din cotidian:
McDaniel received a plaque-style Oscar, approximately 5.5 inches (14 cm) by 6 inches (15 cm), the type awarded to all Best Supporting Actors and Actresses at that time. She and her escort were required to sit at a segregated table for two at the far wall of the room; her white agent, William Meiklejohn, sat at the same table. The hotel had a strict no-blacks policy, but allowed McDaniel in as a favor.
Sursa
La 81 de ani distanță, lumea pare grăbită să pună în prim-plan un political correctness prost-interpretat în defavoarea unor merite reale. Promovează PAV sclavia? Nu cred. Poate doar îl învelește în puțin parfum de nostalgie și nu se cenzurează în descrierea unor moduri de gândire care la vremea respectivă nu erau doar acceptabile, ci norma. Dar să încerci să ștergi istoria, cu toate perioadele ei negre, mi se pare o greșeală. Iar cine uită istoria riscă să o repete. Personal, privesc cu groază spre un viitor în care ”slavery deniers” vor fi la fel de comuni ca ”holocaust deniers”.
Cât despre PAV, eu una aleg să o admir în continuare, pentru meritele sale reale: o carte de 600+ pagini scrisă de la coadă la cap; platforma de lansare pentru una din cele mai bune actrițe Britanice ale tuturor timpurilor; un proiect care era să-l coste pe Selznick cariera; primul Oscar acordat unei femei de culoare; efecte speciale nemaîntâlnite până la acel moment (faimoasa Tara, atât de vie în film, a fost în realitate o fațadă, restul a fost pictat pe sticlă). Dar mai presus de toate, pentru că la 85 de ani de la publicare, “Pe Aripile Vântului” rămâne cartea to go de fiecare dată când mă găsesc într-un impas.
Sper ca filmul și cartea să nu devină, ironic, și ele victimele unui nou război. De la un punct încolo operele de referință trebuie să fie scutite de noi controverse și lăsate să se odihnească. Eu încă mai privesc cu încredere la un viitor în care vom învăța să ne acceptăm istoria în mod critic, cu părți urâte și părți frumoase. Păcat doar că atunci când o vom face, toate reperele altei lumi, în frunte cu de Havilland, ne vor zâmbi nostalgic de pe o piatră funerară.
