Exercitii de sinceritate

Un an ca o furtună

Aproape că s-a dus și 2018. Un an nebun, din toate punctele de vedere. Privit din exterior, a fost după toate standardele ”anul meu”. Zeci de obiective bifate aproape pe nesimțite de pe o listă invizibilă. Profesional și personal au intervenit schimbări necesare, chiar dacă ușor nepremeditate. Nici la experiențe nu am dus-o chiar rău. 5 luni de colindat Bavaria, o excursie fulger în Luxembourg, Islanda, care a ridicat enorm ștacheta în materie de călătorii, o revedere scurtă cu China mea dragă, plus alte mici escapade cărora le-am pierdut șirul. Am învățat într-un an, forțată de împrejurări, cât nu am învățat în toată facultatea. Mi-am descoperit pasiuni noi, am abandonat altele vechi de ani. Idei pe ca le credeam bătute în cuie mi s-au modificat aproape radical.

Da, 2018 a fost un an câștigat. Atât că nu prea îl resimt ca atare. Undeva pe drum, extenuarea a luat locul satisfacției. Schimbările, oricât de necesare, au devenit mai mult un factor de stres decât unul în măsură să mă motiveze. Nu regret nimic. Una din concluziile ultimelor luni e tocmai asta, ca piesele au tendința să se așeze. Da, tabloul inițial se descompune uneori, mult mai repede decât ne dăm seama. Dar asemena unui caleidoscop, imaginile se recompun, în moduri imposibil de intuit. Iar din toată învălmășeala asta, rămânem, dacă avem noroc, cu lecții.

Lecția lui 2018 e cumva în antiteză cu tot ce a reprezentat acest an. Am trăit 12 luni în mijlocul unei furtuni. Ocazional am declanșat-o, de alte câteva ori doar m-am lăsat purtată de rafale. Fac asta de mult timp. Vânez schimbarea, provocările, experiențele, ador să depun efort și să văd cum rezultatele cresc încet, dar constant, pe 100 de fronturi în paralel dacă se poate. Ca mulți alții, am căzut în capcana adjectivelor comparative și superlative: ”mai mult…”, ”mai repede”, ”mai departe”, ”mai bine”, ”cel mai…”. Iar cândva, la final, mi-am dat seama că toate aceste standarde și obiective au o valoare mult mai mică decât li se atribuie. Fuga constantă spre ceva e doar atât – o fugă.

Nu sunt genul care să își facă planuri pentru un an nou. Nu cred că pragul acela de o secundă dintre doi ani consecutivi ne poate transforma radical. Da, pe hârtie sună bine: ”de la întâi ianuarie (hai 2, că 1 e zi de mahmureală) slăbesc, fac, dreg, schimb, mut munți”. În practică, o schimbare în calendar ne atinge mult prea puțin, ca oameni. Ce ne schimbă cu adevărat sunt voința, efortul, dedicarea, capacitatea de a rămâne constanți în ciuda poticnelilor. Ah, și puțin noroc. Dar uneori schimbarea nu mai e necesară și tot ce avem cu adevărat nevoie e să fim prezenți. Atunci, în momentul când se întâmplă ceva, nu la luni distanță, când clipa a devenit de mult amintire. Cu aceste gânduri pornesc încet spre 2019. Habar nu am dacă și cum îmi voi găsi frâna. Sunt omul care se adaptează necesităților. Visez la un șir lung de luni previzibile, frumoase prin banalitatea lor. Dar dacă cumva, printre ele, se va mai strecura o furtună de vară, voi învăța să dansez împreună cu ea.

Să ne citim cu bine!

3 Comments

Leave a Reply to Radu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *