My two cents

Când îți cresc aripi

De aproape jumătate de an, răsăriturile mele miros a clor și aer umed. Prin mai am făcut inconștiența (spun apropiații) să mă înham la un abonament matinal la piscină. Ironic, pentru un om care știa să înoate cam cât o pisică prinsă la înghesuială. Dacă mai punem la socoteală faptul că am nevoie în medie de trei cafele ca să devin cât de cât coerentă dimineața, e clar că șansele de succes tindeau spre 0. Mi-am propus să încerc o lună, de test. Trezit la 5, bălăcit o oră, apoi la lucru ca un corporatist respectabil. În sinea mea, era singură că luna respectivă o să treacă în curând în categoria experimentelor eșuate. Nu a fost așa. M-a ajutat contextul – o piscină la etaj, cu geamuri imense care dau spre est.

Am prins multe răsărituri superbe, dar imaginea aceea, cu soarele umplând încet, încet apa de lumină are în ea o poezie greu de reprodus în cuvinte. Iar acel pitoresc s-a transmis cumva și încercărilor mele stângace. Zilele au devenit luni, experimentul, obicei. Iar timpul a adus cu el efecte greu de bănuit: încet mi-am învins fobia veche de ani. Cândva pe drum, eu și apa am găsit o cale de mijloc. Ne jucăm, ne fentăm, ne despărțim mereu împăcate. Am învățat să înot, nu din frică sau din ambiție, ci pur și simplu … din drag de lumina aceea care umplea jumătate de bazin și se cerea cucerită iar și iar.

Recent, mi-am suprins spatele în oglindă și nu l-am recunoscut. I-am descoperit mușchi noi, tineri, reliefându-se sub piele ca urmele unor aripi tăiate. Sunt cioturi, care în contact cu apa prind viață și mă poartă iar și iar spre răsărit.

Share on FacebookShare on LinkedInTweet about this on Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *