My two cents

Când îți cresc aripi

De aproape jumătate de an, răsăriturile mele miros a clor și aer umed. Prin mai am făcut inconștiența (spun apropiații) să mă înham la un abonament matinal la piscină. Ironic, pentru un om care știa să înoate cam cât o pisică prinsă la înghesuială. Dacă mai punem la socoteală faptul că am nevoie în medie de trei cafele ca să devin cât de cât coerentă dimineața, e clar că șansele de succes tindeau spre 0. Mi-am propus să încerc o lună, de test. Trezit la 5, bălăcit o oră, apoi la lucru ca un corporatist respectabil. În sinea mea, era singură că luna respectivă o să treacă în curând în categoria experimentelor eșuate. Nu a fost așa. M-a ajutat contextul – o piscină la etaj, cu geamuri imense care dau spre est.

Am prins multe răsărituri superbe, dar imaginea aceea, cu soarele umplând încet, încet apa de lumină are în ea o poezie greu de reprodus în cuvinte. Iar acel pitoresc s-a transmis cumva și încercărilor mele stângace. Zilele au devenit luni, experimentul, obicei. Iar timpul a adus cu el efecte greu de bănuit: încet mi-am învins fobia veche de ani. Cândva pe drum, eu și apa am găsit o cale de mijloc. Ne jucăm, ne fentăm, ne despărțim mereu împăcate. Am învățat să înot, nu din frică sau din ambiție, ci pur și simplu … din drag de lumina aceea care umplea jumătate de bazin și se cerea cucerită iar și iar.

Recent, mi-am suprins spatele în oglindă și nu l-am recunoscut. I-am descoperit mușchi noi, tineri, reliefându-se sub piele ca urmele unor aripi tăiate. Sunt cioturi, care în contact cu apa prind viață și mă poartă iar și iar spre răsărit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *