Una scurtă despre mentoring

Știi că imbătrânești cu adevărat când, în loc să cauți sfaturi, te trezești in postura de a le da … și refuzi.

Mult timp, mi-am dorit să am un one to one serios cu Iza de acum zece ani. Să stăm la o cafea, să o scutur puțin și să-i aștern o listă de ”așa nu”. Întâmplător, azi am dat de ea. O conversație spontană care s-a lungit pe nesimțite la două ore în care mi-am văzut trecutul dansând pe sub nas: aceleași greșeli, aceleași îndoieli, aceeași sete de nestăvilit de a schimba lumea, aceeași goană după răspunsuri. Și undeva ascunsă, aceeași disperare că existența nu se mulează în fața voinței. La final, o întrebare: tu ce ai face acum? I-aș fi putut spune adevărul. Că unele bătălii sunt pierdute înainte de a începe și că majoritatea victoriilor devin amare când pui în balanță efortul investit pentru a le câștiga. I-aș fi putut răspunde direct că e timpul să o lase baltă. În schimb, m-am trezit evitând răspunul. Nu din răutate, ci pur și simplu pentru că realitățile noastre nu se mai suprapun. I-am spus doar atât: poți să îți dai foc, dar când o faci, să știi că sunt în spatele tău cu extinctorul.

Iza de azi e în punctul în care își alege bătăliile. Dar e o alegere ce a venit firesc, după ani în care mi-am investit energia în prea multe direcții, pentru mize mult prea mici. Iza de azi apreciază liniștea în defavoarea zgomotului de fundal. Mica mea prietenă e încă în punctul în care își ascute ghiarele. Se va zgâria, poate își va mai sparge un dinte. Dar o va face cu certitudinea că are pe cineva în spatele ei. Nu să o consoleze, nu să o ghideze. Ci doar ca să îi amintească de faptul că furtunile sunt necesare, dar trec.