Un exemplu de “așa nu”

Recent am prins gustul vlogurilor despre minimalism, sustenabilitate & co. Nu simpatizez cu toate ideile de-acolo, dar ocazional mai culeg câte o sugestie interesantă. Din păcate mi se confirmă din nou că există o limită fină până la care poți specula un subiect fără să dai în penibil. Iar un exemplu recent este acesta.

În cazul în care nu aveți 15 minute de pierdut, vă fac un scurt rezumat. Domnișoara are un singur exemplar din următoarele obiecte: televizor, mașină, husă de telefon, perie de dinți, prinzătoare de păr și încă câteva, mai puțin relevante. Până aici nimic rău, dacă inclusiv în titlul clipului nu ar fi specificat clar ”ECO-MINIMALISM”. Practic Shelby este o minimalistă pentru că raportat la marea masă de americani are o singură mașină (ok, dacă nu punem la socoteală cea a partenerei ei, dar deh, comute).

Ca orice concept, aplicabilitatea minimalismului ține cont de context. Să ai o pereche de bocanci când trăiești într-un sat de munte este firesc. Aceeași pereche de bocanci devine complet inutilă, prin urmare în contradicție cu minimalismul, pentru un om ce își petrece viața pe o plajă. Sunt exemple extreme, evident. Ceea ce vreau să evidențiez este că prezența sau absența unui obiect nu te califică din start drept minimalist. Ceea ce Shelby și alte persoane ca ea nu par să înțeleagă este că orice încercare de îmbunătățire ar trebui să se raporteze în primul rând la propria persoană. Nimic nu ne oprește să luăm exemplul altora, dar cu idei de tipul ”am un televizor, spre deosebire de vecinul meu care are două, prin urmare sunt minimalist” nu facem decât să ne mințim singuri.

Un exercițiu mult mai eficient, pe care îl practic ori de câte ori am ocazia, mi se pare să ne întrebăm, cât mai sincer și mai obiectiv, de ce nu avem nevoie. Frecvența cu care cumpărăm un lucu este aproape irelevantă, cât timp continuăm să-l folosim.