Spre Șoimoș. Linda versus istoria

Despre începutul zilei de luni vă povesteam în articolul precedent. Cu 5 km alergați la activ, astrele prințesele au decis că merge și o bucată de istorie. Și iată-ne din nou, cu cățel și copil, în Golf, în drum spre o nouă aventură.

Șoimoș nu e Șiria

Știam asta. Cândva. Atât că cei cinci ani de pauză de drumeții și-au pus amprenta și asupra formei fizice și asupra memoriei. Așa că am pornit la drum relaxată, ferm convinsă că ne așteaptă o plimbare. Până când la orizont ne-a apărut ruina și creierul meu a făcut în sfârși conexiunea corectă. Iar din vârful dinților mi-a scăpat un long overdue ”la naiba, am pus-o”.

Urcarea

Zilele mele de capră de munte au apus. O spun fără niciun regret. În materie de drumeții montane mi-am făcut plinul pentru o viață. Prefer să-mi petrec următoarele decenii pe ringuri de dans și în alte locuri mai… pavate.

Linda este de altă părere, din păcate pentru mine.

Îi place să se cațere. Bun, fie. Problema este că îi place să mă târâie după ea. Iar aici intervin niște mici reguli ale fizicii care spun că un corp în patru labe are echilibru mai bun decât un corp în două picioare. Linda nu știe fizică. Iar din toată povestea asta Iza a ieșit… nițel șifonată.

Am ajuns sus în 10 minute. Eu gâfâiam, Linda ar mai fi vrut. A sfârșit prin a-și consuma energia cu prințesele. Am mai spus cred, că o combinație de tipul pui de om și pui de câine salvează nervi pentru adulți. Copiii din gașcă au țopăit prin iarbă, în timp ce noi ăștia bătrâni am fumat frumos câteva țigări.

Hey, devine plăcut!

Linda versus istoria

Ce a înțeles Linda din vizita la Șoimoș? În materie de istorie a rămas la fel de habarnistă ca înainte. Și e ok așa.

În schimb, a făcut propriile ei… descoperiri arheologice. A săpat cu foarte mult entuziasm în toate locurile care îi mirosea a grătar. A încercat să se cațere pe ziduri. A făcut schimb de impresii cu alți căței aflați în plimbare. Și a țopăit cot la cot cu prințesele printre ruine.

La deal în jos

Ei, de asta mă temeam. Și cu motiv. Efectiv detest coborârile cu toată ființa mea. Dacă vreți să mă torturați, dați-mi o coborâre abruptă fără niciun punct de sprijin. Atac de panică garantat.

Pe prima sută de metri m-am blocat. M-a salvat o prințesă. Cel mai simplu mod de a scăpa de o frică este să găsești un om căruia să îi porți de grijă.

Bonjour, Lugoj

Ajungem în mașină. Timișoara, venim! Pe drum, ne prinde din urmă și ploaia. În mașină să doarme și se povestește în șoaptă. Copiii și câinele sunt fericiți, adulții zen. Dar ne trece repede.

Vă amintiți că era a doua zi de Paști, da? În termeni de trafic, asta se traduce printr-un mare roșu pe GPS.

Evităm intrarea prin Dumbrăvița, cu gândul să o luăm pe la aeroport. Țeapă. Întreaga ieșire de pe autostradă este blocată.

”Hmmm… cred că ieșim mai bine dacă ocolim pe la Lugoj”. Se voia a fi o glumă. În schimb, a fost sugestia salvatoare. Așa că Linda a sfârșit prin a vedea (în tranzit) și Lugoj, și Buziaș. Cățel cosmopolit, ce mai.

A adormit prompt, de îndată ce am ajuns acasă. Cred că a visat grătare.