supa de pui
Tablouri

Leuștean și nostalgie

Fiecare familie are ciudățenile ei. Când vine vorba de familiile mixte, aceste ciudățenii au tendința să se amplifice. Pe moment enerveză, în timp ajung să amuze. Iar la ani distanță constați că au devenit parte din identitatea ta.

În familia mea, de departe cel mai delicios spectacol era oferit în preajma Învierii. Începea undeva la o săptămână înainte de Paștele catolic, când subit cutia poștală era luată cu asalt. Vederi colorate, cu iepurași veseli pe copertă și mesaje de complezență strecurate la interior. În asemenea momente, jumătatea nemțească a familiei, împrăștiată peste mări și țări, își revendica spiritul de clan. ”Frohe Ostern, alles Gute von…”. Zeci de veri și rude prin alinață își făceau scurt simțită prezența. Urmau în replică alte felicitări, mai puțin colorate, dar impecabil scrise, purtând timbre de România. În pauzele de ”dactilografiere”, mama și cu mine găseam timp de o vorbă. Expresia ”wtf” încă nu se inventase, din fericire. Atfel toate aceste povești s-ar fi rezumat la un scurt ”wtf, cine sunt ăștia”. În schimb, ajungeam să ne pierdem în cronologii și poze. În asemenea momente, istoria părții nemțești renăștea, închisă între patru pereți, departe de meleagurile săsești unde începuse.

În vinerea mare, bunica ținea post negru. Cam tot atunci, pregătirile intrau pe ultima sută de metri. În bucătărie, mirosul de cozonaci concura cu cel de oțet. Ouăle fierbeau învelite în coji de ceapă și ciorapi de nylon. Micul apartament de trei camere devenea centrul unui dute-vino în care cârpele de praf se încăierau voios cu plasele de cumpărături. Bunicul se agita și înjura. Bunica jongla cu dexteritate trei oale. Maghiara se amesteca cu germana, presărată ocazional de mici interjecții în sasă sau română. În asemenea momente, mă ascundeam sub masă, în bucătăria devenită subit prea mică. Cerșeam o poveste. O primeam de fiecare dată. Amintiri din Leschkirchul de demult sau, în momente cu adevărat speciale, povești cu miros de vin din Valea lui Mihai. Spre seară, când se termina tămbălăul, bunicul scotea șahul. Mă bătea de fiecare dată :).

De ziua Paștelui, bunicii mergeau la biserică. Ea cu batic și în hainele de duminică, el fără basca ce îl consacrase în fața blocului. Pe strada Revoluției se despărțeau. El intra în biserica catolică, ea își continua drumul pe dealuri, spre castel, până în biserica reformată. O însoțeam deseori. La nemții lutherani, Învierea are un aer mult mai puțin sobru. Lipsesc lumânările, icoanele, ritualurile complexe. În schimb se cântă. Iar corul acela de băbuțe ușor afone ce se uneau în sărbătoare era semnul că în sfârșit Paștele își intrase în drepturi. Urmau tradițiile clasice, cu ouă roșii, cozonaci și un pahar de vin ciocnit la masa din camera mare. A doua zi de Paște, bunicul scotea de la păstrare ”parfumul cel bun”. Mă stropea cu el. Iar cu asta, lucrurile reveneau iar la normal.

În antiteză, Paștele românesc era mai mult o… obligație. Un ritual desfășurat pe repeat, un șir lung ”Hristos a Înviat” și partea românească a familiei sărbătorind o idee mai gălăgios la altă masă, plină de preparate grase cu nume indescifrabil. Dar cu adevărat hilar devenea la vreo săptămână după toate astea. În momentul inevitabil când bunicul din partea tatei se întâlnea pe bulevard cu bunicul din partea mamei. Primul îi spunea ”Hristos a înviat”. Iar al doilea replica invariabil, fără a-și ascunde ironia ”Mulțumesc, al meu deja umblă”.

Sunt 15 ani de când au murit bunicii. Tot de atunci, nu mai sărbătoresc Paștele. Nici unul. Scrisorile, ouăle, cozonacii, au fost înlocuite de nostalgii și de liniște, mult prea multă liniște. Era o vreme când în familia mea se vorbeau patru limbi. Acum s-a așternut tăcerea. Poveștile cu Leschkirch și Valea lui Mihai sforăie ușor într-un colț de suflet. Cândva, sper să am curajul să le trezesc. Unele istorii sunt mult prea frumoase pentru a se pierde. Dar până atunci, îmi hrănesc nostalgia în alte moduri.

Într-un eveniment la care am participat recent, povesteam despre amintiri. Iar cu ocazia aceea am constatat un lucru: toată copilăria mea miroase a… leuștean. A supa clară de pui, fără urmă de carne sau verdețuri, pe care bunica o fierbea la foc mic în așteptarea mea. Așa că am reînviat tradiția respectivă. Stângaci, cu legume măcelărite grosolan. Azi cineva o să mânânce bine. Poate eu, poate câinii 😛 . Dar finalitatea contează prea puțin. Momentan, casa mea are aromă de leuștean și morcovi și gulie, Parfumul se propagă treptat, pe măsură ce orele trec. Azi nu mă grăbesc. Las supa să fiarbă încet, în timp ce casa ia ușor mirosul copilarilei. Și îmi îngădui să cred că, de undeva departe, bunica mă privește și zâmbește aprobator.

Leave a Reply

Your email address will not be published.