Iubiri și șanse

În urmă cu un an știam exact trei lucruri. Că viața, așa cu o știam eu, s-a dus. Că am nevoie de timp. Și că cândva, voi acorda o șansă. Mie și … cuiva.

Au trecut un an și două luni de când Lulu a plecat. I-am dedicat o carte. Am petrecut săptămâni cu teama că o să uit prea repede. Sau prea încet. Și am dat timp timpului să treacă. Iar piesele s-au rearanjat. Acum știu că atingerea acelui botic mic și umed e pe veci gravată în palmele mele. Durerea a lăsat loc acceptării.

Azi m-am plimbat pe lângă curtea cu trandafiri. I-am fredonat din nou ”Un pitic de Lulic, mic mic mic/Un pisoi de Luloi, oi, oi, oi”. Am zâmbit, i-am simțit prezența. Și am plecat. Voi reveni. Poate mâine, sau poate în altă zi. Dar nu voi mai reveni singură.

În apartamentul cu porumbei am făcut pentru prima dată bradul. Speranță… Un spațiu sigur, un loc gol ce se cere umplut. Cu multă afecțiune plutind în eter, lipsită încă de un obiect al afecțiunii. Dar asta e pe cale să se schimbe. 🙂

Diseară, o mogâldeață mică cu ochi căprui va ajunge acasă. Și va semăna în calea ei o tonă de haos și de iubire. Va fi greu, știu. Dar nicio poveste frumoasă nu se scrie ușor. Apar variabile, narațiunea se adaptează din mers. Însă când vine vorba de câini, există și certitudini – iubire necondiționată, încredere, siguranța că un suflet mic e acolo să accepte tot ce ai tu mai bun de oferit. Și da, mi-a fost dor de toate. 🙂