Calatorii,  My two cents

În casa altuia

Ideea articolului de mai jos îmi stă pe creier de aproape un an. Din varii motive am tot amânat să-l scriu, fără a-l abandona cu totul. Vine vara și mintea începe să ne zburde spre city-break-uri și destinații exotice. Un moment bun să ne gândim puțin și la impactul călătoriilor noastre.

Cei care mă urmăriți cu oarecare regularitate știți deja că iubesc Salzburgul. Turistic, supralicitat, orașul acesta mi s-a lipit de inimă și numai gândul unei călătorii acolo are darul de a-mi însenina ziua. Totuși, a fost o ocazie când și Salzburgul m-a ”trădat”. Se întâmpla prin iunie 2018. Am coborât din tren bine-dispusă, pregătită pentru o zi relaxantă. În schimb am dat de haos. Nu era vorba doar de oameni; Salzburgul atrage mulți turiști indiferent de sezon, iar în timp am ajuns să asimilez aglomerația experienței. Dar în acea zi, masa aceea de oameni m-a lovit în cel mai neplăcut mod cu putință: sute de turiști întinși nepăsători în gară, urlete, coșuri de gunoi care dădeau pe dinafară. O impresie generală de haos, complet în antiteză cu aerul liniștit al orașului.

Am abandonat rapid planul inițial și m-am suit în primul autobuz spre munți, doar pentru a reîntâlni același haos, la proporții, ce-i drept, reduse. Acum, că destinațiile turistice sunt invadate de sute de oameni în perioada de vară e un fapt cunoscut, și aș putea să trăiesc bine-mersi cu el dacă oamenii respectivi ar demonstra o minimă considerație față de locurile pe care le vizitează și locuitorii săi. Iar asta mă aduce la ideea articolului de mai jos.

În ultimii ani, percepția asupra călătoriilor s-a schimbat. Au devenit un fel de bijuterii de aur ai secolului 21, la fel de stridente, purtate cu la fel de multă ostentație. Nu ajunge să călătorești, trebuie să demonstrezi ceva prin asta: mii de poze cât mai originale, live-uri, mese care au un gust de doi lei dar impresioneză prin plating și latte-uri savurate în peisaje izolate. Presiunii sociale se adaugă refrenul cântat de propriul creier: profită cât mai mult, fă cât mai mult. În ciuda relativei accesibitilăți, călătoriile încă rămân un bun de lux. Le obținem muncind deseori ca nebunii 11 luni pe an, iar asta ne împinge spre supracompensare și reafirmare. Sau altfel spus, ne comportăm ca idioții doar pentru a scoate maximul dintr-o experiență ce ne încântă mai puțin decât lăsăm să se observe.

Cei doi factori combinați au adus recent la apariția unei noi subspecii, pe care am s-o denumesc temporar ”cocalarul cu pașaport”. Nu este specific unei nații, unui gen sau unei clase sociale, poate avea după caz 8 clase sau două doctorate. Pe scurt, îmbracă multiple forme și dimensiuni.

Cum identificăm un cocalar cu pașaport? Mai jos câteva indicii:

  • străbate lumea cu un dispreț fățiș față de restul oamenilor, localnici sau turiști. Pentru cocalarul cu pașaport, concediul este despre el și numai despre el, iar confortul celorlalți este undeva la capătul listei, mult sub flip-flops și selfie-stickul de rezervă. Este omul care face poze, în general cu blitz, în toate locurile interzise. Îl vedem ocazional ținând live-uri zgomotoare în muzee și catedrale, sau ocupând cu ostentație locul cu cea mai bună priveliște în ciuda zecilor de oameni care fac coadă în spatele lui
  • gimnast înnăscut, nu ratează nicio ocazie de a-și etala talentele. Îl întâlnim cocoțat pe statui vechi de sute de ani, făcând acrobații pe la marginea unei prăpastii sau pozând lasciv pe un mormânt
  • în ciuda firii sportive, are mici probleme în a-și controla procesele digestive, motiv pentru care îl găsim deseori udând florile, la doi metri de toaleta cu taxă
  • om sociabil, ține o evidență strictă a colegilor de drum. Din acest motiv îl veți auzi deseori urlând la ei peste zeci de capete, în cele mai nepotrivite locuri. Din limbajul lui nu lipsesc onomatopee și celebrul ”băi coaie” (cu traducerile și adaptările de rigoare)
  • educat și cu școala vieții, a învățat de timpuriu că anumite lucruri sunt doar pentru fraieri. De exemplu, statul la coadă, călătoria cu bilet și altele asemenea
  • este un om cu statut, ce a trăit cel mai probabil toată viață cu trei menajere în subordine. Îndependent de voința lui, a dezvoltat astfel anumite limitări: nu nimerește nici gunoiul, nici capacul de la toaletă și în ciuda unor încercări lăudabile nu reușește să lase camera de hotel altfel decât în stadiul de cocină. În aceeași notă, încă mai încarcă să înțeleagă rolul unor obiecte din cotidian, precum coșul de gunoi sau scrumiera
  • bea fără discernământ, nu respectă orele de liniște și per ansamblu are o atitudine de bizon

Ați zâmbit? Mă bucur. Iar acum la partea nasoală – cocalarul cu pașaport trăiește în aproape fiecare din noi. Aruncați o privire critică peste pozele din ultimul concediu: de câte ori una din ele a rezultat ca urmare unui disconfort, oricât de mic, creat localnicilor? De câte ori ați călcat pe iarbă, ați stat cu picioarele pe o bancă, ați încurcat traficul oamenilor aflați în drum spre lucru sau ați vorbit o idee prea tare? De multe ori probabil. Iar toate aceste aspecte, cumulate, aduc un disconfort locuitorilor de drept.

Când călătorim, tindem să uităm un lucru esențial: locurile pe care le străbatem temporar sunt ”acasă” pentru alți oameni. Iar un gest izolat, ca un țipăt sau o hârtie aruncată pe jos, repetat de câteva sute de turiști zilnic, duce la o degradare a calității vieții locuitorilor de drept. De aici și antipatia crescândă față de turiști. Noi vedem locuri bune de explorat și pus pe Instagram. Ei văd hoarde năvălind fără pic de considerație în spațiul unde au crescut, au iubit, și-au dus viața cu bune și cu rele.

Cum ați reacționa dacă un om ar veni în casa voastră, ar țipa, ar arunca gunoaie pe jos, și-ar face nevoile într-un mod total neingienic și ar sfârși cățărându-se pe bibliotecă pentru a-și face un selfie? Probabil i-ați da două palme, după care ați suna la nebuni. Și totuși, rămânem tăcuți când aceiași oaspeți recalcitranți fac exact același lucru în spațiul mult mai vast și mai plin de amintiri al unui oraș sau sat turistic. Mai mult, nu ezităm să replicăm același comportament de dragul unei experiențe inutile.

Călătoriile vin și trec. Păstrăm poze, amintiri, povești. O urmă de pas se șterge, alte sute îi iau locul. Iar undeva, ascunși în spatele unor perdele, sunt oameni pentru care experiența voastră poate fi o apăsare sau o vizită binevenită. Am putea vă rog să ne amintim de asta puțin mai des?

Leave a Reply

Your email address will not be published.