De ce se duce dansul dracului

În urmă cu câteva luni, aveam o coversație cu un amic. Despre dans și despre lumea dansului în general. Era perioada când descopeream bachata. Era perioada când amicul respectiv părăsea ”scena” bachatei. O făcea dezgustat, supărat pe felul în care dansul se schimbă. Deplângea sexualizarea excesivă a dansului.

Am zâmbit. ”Dansul este cum ți-l faci”.

La 6 luni distanță, privesc lucrurile altfel. Emoția s-a domolit, la fel și idealismul. Rămân doar concluzii ce zboară încet pe urmele fumului de țigară.

Pun o bachata în fundal. Mă pierd puțin între versuri.

Si ella te quiere
Tendrás por dentro esa sensación de tenerlo todo
Tendrás la suerte que solo tienen algunos locos
Si ella te quiere, qué suerte tienes

Le ascult, încet, pe repeat. Și zic f*ck it, doar pentru plăcerea de a înjura. Emoția s-a dus. Rămâne doar o constatare – I want out. Ceea ce voi și face.

Înainte

Credeam că dansul este despre control. Și limite. Credeam că în dans există o graniță clar trasată, imprimată în noi. Ne apropiem de ea, ne prefacem că o fentăm. Dar nu o trecem niciodată.

Înainte, dansul era o promisiune. Contact vizual. Apropiere. Atingerea mâinilor. Citirea partenerului. Primii pași, când concentrarea e la maxim, când ne analizăm, când încercăm să ne formăm, în timpul limitat dintre două măsuri, o imagine despre omul cu care dansăm.

Apoi începea jocul. În dans, corpurile, muzica, pașii sunt doar unelte. Ne apropiem de foc. Priviți din exterior, seducem, flirtăm, ne expunem. Dar în spațiul acela de câțiva centimetri dintre parteneri, e liniște. O ”temperatură” constantă, un întreg set de reguli nescrise care ne fac să ne simțim în siguranță. Care ne permit să ne conectăm, în primul rând, cu noi. Să ne sărbătorim corpul, să ne conectăm cu ceva mai mare. Și să uităm de orice altceva.

Înainte, dansul era siguranță. Escapism. Un zid ferm, în fața căruia realitatea ricoșează și o ia frumos la goană. Înainte, dansul era poezie.

Acum

3 noaptea, Budapesta. Un hotel de lux, plin până la refuz de oameni. Sala de bachata e cea mai plină. Se dansează prost, dar cu entuziasm. Iar apoi, brusc, ringul se golește. DJ-ul anunță ceva. O femeie pășește în centrul ringului. I se aduce un scaun. Se așează. O imită fără convingere pe Sharon Stone din Basic Instinct. Își desface picioarele. Nimic lăsat imaginației. Un afro-american i se alătură. O trântește pe jos. O ademenește. Apare alt bărbat. Își desface cureaua, o transformă în lesă. Tipa îl plimbă pe ring ca pe un câine, în aplauzele audienței. Se alătură câteva femei. I se suie în poală. Își dau ochii peste cap, simulează orgasme, afișează o plăcere pe care nu au cum să o simtă. Și atunci mi se rupe filmul și mă copleșește brusc greața.

Nu sunt o pudică. Nu cred, cel puțin. Nu sexul mă deranjează, ci mesajul. Și faptul că scena de mai sus confirmă cele mai tâmpite mituri despre lumea dansului. Atât că în faza asta nu mai sunt mituri. Ci doar un argument pentru toți cei care afirmă că dansul este o expresie verticală a unei dorințe orizontale. Și că femeile din lumea dansului o vor și și-o caută.

Eu nu o vreau și nu o caut. Dar în sala aceea plină de oameni care aplaudă spectacolul grotesc din fața noastră, mă simt brusc în minoritate.

Poate sunt prea bătrână, poate sunt prea rigidă. Poate că din start am ales să ignor evidența. Dar dacă asta a ajuns să însemne dansul, nu mi-l trebuie.

Mai departe

Rămâne salsa. Și spațiu.

Cred că magia nu dispare. Doar că uneori se ascunde în alte colțuri. Într-o scenă globală a dansului caracterizată tot mai mult de sexualizare excesivă și dorința de a provoca inutil, magia spune, pe bună dreptate ”mă car de-aici”. Rămâne să aflu unde naibii s-a dus. Și să o urmez :).

Nu dansul e pervetit. Oamenii sunt.