My two cents

Connect

Dintre toate restricțiile aduse de distanțarea socială, de departe lipsa dansului m-a afectat cel mai tare. Am renunțat cu plăcere la concediul planificat cu luni în avans, m-am adaptat relativ ușor la home-office, mi-am transferat relațiile din online în offline fără mari regrete. Când un om își impune asta, poate trăi extrem de simplu. Dar nu e o simplitate fără sacrificii. În cazul meu, lipsa partner work-ului a durut cel mai tare.

În urmă cu un an, la SAF, Kat spunea ceva ce avea să-mi rămână întipărit în minte: always dance like it’s your last dance, you never know what will happen. Atunci am zâmbit. Aveam în față ani de dansuri și festivaluri, atingerile, ritmul, muzica și înăbușeala din sălile de party erau atât de adânc întipărite în pielea mea încât o existență fără ele părea imposibilă. Apoi a lovit 2020, iar imposibilul s-a transformat în cotidian.

Ca o ironie, de la începutul nebuniei dansez mai mult decât o făceam în vremurile bune. Dedic lejer două-trei ore pe zi exercițiilor, am învățat mai mult footwork într-o lună ca în ultimii doi ani, mi-am dezvoltat alți mușchi, am învățat să-mi gestionez mai bine corpul. Impresionant, și extrem de inutil. Dintre toate sutele de lucruri care fac dansul atractiv pentru un om, în cazul meu tehnica e pe ultimul loc. Nu am aspirat niciodată la perfecțiune, mă mulțumesc lejer cu mediocritatea. La dans m-a atras mereu mai mult poezia decât acuratețea. Magia aia care se formează între doi străini, când se întâlnesc pe ringul de dans, se iau în brațe și își canalizează emoțiile în ceva frumos; privirile, zâmbetele, explozia aceea de lumini când chimia, mișcările și muzica se împletesc preț de câteva minute într-un sincron perfect. Liniștea de după, când luminile se sting și sala de dans rămâne goală; durerea de picioare de a doua zi, gustul cafelei, anticiparea unui nou party; și mai presus de toate, oamenii.

În general interacțiunile de pe ringul de dans încep și se termină acolo. Nu mă obosesc să aflu numele oamenilor cu care mă intersectez, le ghicesc vag povestea atunci când mișcările lor transmit o emoție mai puternică, ocazional conversăm politicos la o țigară între două melodii. Dar acum, mi-e dor de ei, așa, anonimi cum sunt.

Tristețea și dansul sunt incompatibile. Oricât de rău te-ai simți, undeva între a doua și a treia măsură se produce un declic. Mișcarea absoarbe tot ce e negativ, universul se dilată, realitatea explodează într-o mare de lumini, micile griji devin dintr-o dată insignificante. Uneori ajung o melodie, o piruetă reușită și un zâmbet că să schimbe complet cursul unei zile. Iar asta îmi lipsește, mai mult decât orice pe lumea asta.

Nu știu când vom dansa din nou. Parte din mine se teme că festivalurile și nopțile pierdute cu atâta nonșalanță vor rămâne pe veci un capitol închis. Evenimentele se vor relua, dar se vor purta sub semnul fricii și al prudenței. Vom reveni, dar nu vom mai fi la fel. Iar asta mă întristează enorm.

Leave a Reply

Your email address will not be published.