Tablouri

Când și trandafirii mor

S-a dus și bolta… Un final previzibil, după două zile de ninsoare continuă. Mica mea sursă de inspirație s-a făcut una cu pământul. Cu ea dispare o fărâmă de ”acasă” – trandafirii aceia sălbăticiți, de care se leagă primele mele amintiri din Hunedoara maternă, amintiri regăsite într-un oraș străin, sub forma unei bolte pline de culoare și viespi. I-am iubit atunci, în prima zi când m-am mutat. Am învățat să le admir tăria, să le cunosc toanele și nuanțele. Ei anunțau cel mai bine schimbarea sezoanelor – primăvara, lujere uscate gata să revină la viață; vara – florile moleșite de atâta căldură; toamna – ultima înflorire, ca o sfidare adresată timpului; iarna, când prima brumă acoperea florile cu cristale de gheață. Nenorocitele astea de flori m-au învățat mai multe despre rezistență și adaptare decât majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit. Ieri s-au dus, dar nu fără un ultim act de sfidare – în mijlocul zăpezii, ca o pată sângerie, o floare micuță, pe jumătate deschisă, se lăfăia în viscol. Singură, dezrădăcinată și totuși frumoasă.

O clipă m-am gândit să o rup; să o adăpostesc într-o vază, să o privesc dispărând încet, în ritmul zilelor de iarnă. Am abandonat gândul chiar înainte să-l rostesc. O las să se stingă în ritm propriu – rănită, puternică, încă puțin legată de tulpinile care i-au dat odată viață.

Leave a Reply

Your email address will not be published.