Vag Cultural

Aquaman

Disclosure – am o slăbiciune pentru filmele cu supereroi. În copilărie, marea mea plăcere era să privesc ore în șir desenele difuzate de RTL2. Una dintre primele amintiri din acea perioadă se leagă de un personaj palid, cu urechi în formă ciudată – Aquaman. Nu știu exact cine a produs animația respectivă (Google nu mă ajută). Era proastă, chiar și după standardele acelor timpuri, dar chiar și așa mi-a aprins imaginația. Mi se părea fascinantă ideea unei lumi ascunse, mult evoluate din punct de vedere tehnologic, populată de ființe cu puteri aparte.

În mod previzibil, când au început să ruleze în cinematografe primele trailere cu Aquaman, copilul din mine a ciulit urechile, iar filmul a aterizat instant pe lista ”de văzut”. În acest context, invitația celor de la CinemaCity, de a viziona proiecția în avanpremieră, a venit la țanc. 

Din start vă spun că filmul nu e vreo capodoperă. Alegerea lui Jason Momoa în rolul principal mi s-a părut din start puțin dubioasă, iar rezultatul final îmi confirmă părerea. Marele atu al actorului este că arată mișto la pieptul gol, dar prestația lui nu convinge. Are carisma unui butoi, iar până și replicile amuzante au o notă forțată. Prin contrast, Amber Heard joacă … cât pentru doi. Până recent o știam doar în conexiune cu Johnny Depp, dar după seara de ieri a aterizat în top personal actrițe de urmărit. Tipa aduce viață în film. Este expresivă, iar rolul de prințesă rebelă o prinde de minune. 

Despre acțiune nu vă spun prea multe. În multe privințe, e eterna poveste a omului normal care se trezește fără voia lui în postura de supererou și trebuie să salveze lumea, ieri dacă se poate. Două aspecte individualizează filmul – efectele, care bat orice am văzut în materie de filme de acțiune până acum și povestea din fundal. 

Mereu, când văd un film, încerc să trec peste ce e evident. Să văd dincolo de firul narativ principal, să caut un mesaj mai profund. În această privință Aquaman se dovedește la înălțime. Dincolo de lupta între mai marii oceanului, filmul prezintă și un alt război, unul real  – cel dintre om și natură. Două scene sunt relevante în acest sens: momentul când toată mizeria adăpostită de oceane îngroapă țărmurile marilor orașe și replica din final: ”nu suntem oceanul și pâmântul, suntem toți o lume”.

Trăim o perioadă nasoală. Oceanele noastre amenință să se transforme în mări de plastic, clima s-a dus în cap de ceva vreme, zi de zi ne apropiem tot mai mult de punctul 0 . În lumea reală nu vine niciun Aquaman să ne salveze. Din filmele pe care le vedem, realitatea preia doar drama, nu și happy-end-ul. Dar vedeți voi, de-aia îmi plac supereroii – pentru că ne inspiră să schimbăm ceva. Și la un anumit nivel, cred că toți putem fi eroii propriei povești. Nu avem puteri excepționale, dar avem suficient cât să schimbăm ceva aici și acum. Încă mai e timp.

Leave a Reply

Your email address will not be published.