Un dor în plus

Un dor în plus

Mă trezesc și, pentru o fracțiune de secundă, am impresia că încă sunt acolo. Mă văd coborând scara veche, în spirală, către un oraș adormit, învăluit în primele raze ale soarelui. Simt parcă, printre gene, norii mișcându-se peste apă în portul din Tallinn.  Apoi iluzia se destramă și rămâne doar dorul.

Fiecare escapadă, fie ea mai lungă sau doar pentru câteva zile, îmi lasă un nou petic pe inimă. Ceva din mine a rămas acolo. Iar o altă fărâmă nouă a traversat norii cu mine, înapoi acasă și s-a lipit pe vecie de suflet. Sunt multe de spus despre țările baltice. Mă așteaptă sute de poze de sortat și impresii de așternut pe hârtie. Dar nu despre asta e vorba acum. Azi împărtășesc cu voi fărâme, momente aparent lipsite de importanță, dar care oferă substanță și culoare amintirilor.

Riga … în prima seară, părea că este un oraș nelocuit. Am avut centrul doar pentru noi, două turiste zăpăcite hoinărind printre clădiri invăluite în razele apusului. Mai apoi l-am numit orașul florilor, al soarelui și al muzicii. E cea mai liniștită capitală vizitată până acum.  Aici, oamenii par doar un accesoriu, umplând spațiul dintre acoperișurile scăldate de raze și micile oaze de verdeață. E locul unde am prins cele mai leneșe apusuri. Soarele dispare fără grabă, scaldă cu lumina lui blândă centrul și mă urmărește seara în pat, în somn. Nopțile clare poartă amprenta vagă a înserării – nu se întunecă complet niciodată. La sfârșit a fost festivalul verii: invazie de iarbă și flori, de oameni în costume ce le reflectau meseriile și tinere cu coronițe între bucle.

În Estonia primăvara ne-a prins din urmă: câmpii nesfârșite de rapiță și iarbă proaspătă, Tallinnul mirosind a ploaie și a liliac trecut. Pescăruși zburând, orizontul mărginit de mare… Îmi amintesc că după două zile de ploaie, soarele ne-a întâmpinat fix când puneam piciorul pe nisipul alb din Pirita. A fost prima bălăceală din sezon, între valuri pufoase și apa rece ca gheața. A urmat vizita la vechea mănăstire: zidurile sclipeau dezolant, în timp ce îmi făceam loc printre ruine și morminte. Încercam să deslușesc, în tăcerea locului, zvonuri ale vieții de odinioară. M-am așezat pe o piatră și am contemplat golul unde cândva fusese un acoperiș. Pentru puțină vreme am fost doar eu și liniștea unei povești apuse.

Din nou mare – pietre reflectându-se în nisipul alb, mirosul de alge, vapoare apărând pentru o fracțiune de secundă la orizont. Ne-a urmărit în drumul nostru spre Lituania: frânturi de peisaje sălbatice, cu pădurea întâlnind plaje mici și săbatice. Estonia mi s-a părut atunci cel mai izolat și mai frumos loc în care mi-a fost dat să calc.

Vizita la Vilnius ar putea trece lejer drept un maraton al bisericilor – în viața mea nu am văzut atâtea turle la un loc. Le-am luat pe rând până când ne-au cedat picioarele, mereu în căutarea alteia, mai frumoase. Ca o ironie, cea mai frumoasă experiență am avut-o la o sinagogă, singura de altfel din tot orașul – femeia fără nume, povestindu-ne despre istoria evreilor din acea parte a lumii.

Jurmala am iubit-o mult înainte să o văd. Nu m-a dezamăgit. Are acel amestec de vechi și nou, puțin kitsch, clădirile de lemn alternează cu terase moderne. E un loc dezolant, care poartă parcă amintirea unor vremuri mai bune, dar asta nu îi răpește din frumusețe. Aproape previzibil, ne-a prins ploaia și aici – o dezlănțuire puternică ce a acoperit, preț de câteva ore, mica stațiune în perdele gri. Am privit ploaia printre aburi de ceai fierbinte și i-am zâmbit. Mi-a zâmbit înapoi și mi-a aruncat în față stropi călduți.

În Sigulda ne-am închiriat o mașinuță de golf, singura variantă fezabilă pentru a străbate zona în timp atât de scurt. Am zâmbit pe sub mustață la vederea a ceeea ce e considerat cel mai mare parc natural din țările baltice: o zonă deluroasă, care în România ar trece aproape neobservată. E ceva îndoioșător în modul în care localnicii știu să ”vândă” frumusețea locului. ”Ar trebui să vii toamna, arată superb.” Se referă bineînțeles la dealurile acum verzi, în vârful cărora se profilează amintirea unor conace de demult. Coborâm cu telecabina, în timp ce sub noi pădurea face loc râului. În față – alte zări.

Sigulda are farmec, dar în adâncurile ei încă mocnește o durere ascunsă: vechile pavilioane de tubeculoși au devenit acum căsuțe pentru turiști. Se scaldă îndiferente în soare, proiectând pete albe pe fondul verde al peisajului. Cândva, cu mulți ani în urmă, bolnavii pășeau în ele cu sperdanță. Se încredeau în  puterea vindecătoare a aerului nopții, inspirau aromele pădurii ca pe promisiunea unei noi șanse. Mă întreb câți au trăit să-și mai amintească.

Riga din nou: luminile de pe râu, pisicile fără stăpân hoinărând indiferente pe străzile întortocheate. Apoi vacanța devine vis, iar locurile de aici, o poveste în plus. Ne vom revedea, promit!

 

Share on FacebookShare on LinkedInTweet about this on Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *