Un an de salsa

În curând se face anul de când serile de luni și miercuri se încheie pe ritmuri de salsa. O tranziție puțin neașteptată, ținând cont că mi-am petrecut bună parte din viață detestând dansul cu sete.

Cândva, de mult, mi-a intrat în cap că dansul și ”aspirațiile intelectuale” nu sunt compatibile. Ideea s-a cimentat, iar in timp i s-au adăugat alte stereotipuri care de care mai tembele. Așa am ajuns la 28 de ani, intelectuală, strâmbă și cu o postură vai de capul ei. Apoi a venit toamna lui 2018, apogeul ”furtunii” de care vorbeam într-o postare mai veche. În timp ce în jurul meu lucrurile abia incepeau să se așeze, am decis că o schimbare în plus nu are cum să îmi facă rău și într-un impuls de moment m-am înscris la un curs de dans. Așa am ajuns la Salsa Addicted. Avea să fie începutul celei mai frumoase povești din viața mea de adult. O poveste presărată în egală măsură de frustrări și satisfacții.

Sunt oameni pentru care dansul a fost ”dragoste la primul pas”. Eu nu sunt unul dintre ei. Adevărul e că primele luni nu au făcut decât să îmi adâncească convingerea că unii oameni pur și simplu nu sunt făcuți pentru a dansa. Știți senzația aceea tembelă că nimic nu îți iese? Și că cu cât te chinui mai mult să îmbunătățești ceva, cu atât mai prost e rezultatul final? Ei bine, cam asta a fost povestea mea de wannabe dancer. Poveste care ar fi intrat rapid în categoria ”experimente eșuate”, dacă nu aș fi avut noroc să dau peste probabil cei mai pasionați și mai întelegători instructori din oraș. Puține lucruri te motivează mai mult ca doi oameni care nu renunță la tine, în ciuda evidenței. Oameni care te văd repetând aceeași greșeală iar și iar și în loc să te eticheteze drept ”caz pierdut” inventează noi și noi modalități de a-ți explica un lucru. Fără Dan și Cristina povestea mea de dansator s-ar fi incheiat prematur. Alături de ei mi-am descoperit resurse noi și am rezistat suficient de mult încât să văd cum frustrarea inițială se transformă încet încet într-o pasiune intensă, dar liniștită.

La un an distanță, relația mea cu dansul a ajuns în sfârșit în echilibru. Nu mai caut să văd progrese peste noapte și îmi accept greșelile cu lejeritate. Încă sunt departe de ce mi-aș dori să fiu, tehnic vorbind. Încă mai îmi petrec ore în șir perfecționând o mișcare doar pentru a uita absolut tot în momentul în care în ecuație intervine și un partner. Dar toate aceste lucruri ajung să conteze foarte puțin în momentul în care muzica începe. Oricât de prost aș dansa, oricâți nervi aș fi acumulat peste zi, când încep să dansez totul dispare. Realitatea devine alta, eu devin alt om. Îmi găsesc resurse noi, mă joc, explorez, îmi asum riscuri, nu mă tem de ridicol. Creativ vorbind, dansul scoate din mine ceea ce 10 ani de pictat și 20 de ani de scris nu au reușit să scoată. Iar la final, când muzica se termină, rămâne doar starea aceea de bine ce se propagă peste toate evenimentele zilei. Câteva minute de right turns și corss body’s pot anula în întregime efectele unei zile obositoare, iar mișcările, oricât de solicitante fizic, te lasă revigorat și cu chef de mai mult.

Dansul m-a lecuit de prejudecăți și m-a întregit ca om. Am găsit înțelegere și prietenie într-un mediu pe care l-am catalogat mult timp pe nedrept ca fiind ”superficial” și ”exclusivist”, iar ca om mi-am descoperit noi nuanțe.

Începând de luni, 7 octombrie, SalsaAddicted Timișoara dă startul la trei cursuri noi de începători: ”Salsa under 21”, ”Salsa Above 21” și ”Kizomba”. Dacă sunteți în Timișoara, vă învit să încercați. S-ar putea să vă surprindeți 😉