My two cents

Raiul, cumpărat cu portocale

Pe vremuri, când eram încă în liceu, am făcut pentru scurt timp voluntariat într-un centru de plasament. Nu mai știu exact de la ce a pornit ideea, dar probabil la vremea respectivă avea un farmec romantic. Ne vedeam ajutând copiii, inspirându-i, făcându-i oameni mai buni. Deh, eram tinere și naive.

În realitate, duminicile din anul respectiv au fost orice, numai inspiraționale nu. Iar dacă anumite detalii s-au estompat cu timpul, mirosul acelui loc, de urină stătută îmbibată cu detergent ieftin, mi s-a împregnat definitiv în memorie. La fel și fețele copiilor.

La 16 ani nu știam ce e mizeria. Îi intuiam prezența, citeam despre ea în romane, dar cumva rămânea o noțiune abstractă. La nivel teoretic știam destule despre boli, familii destabilizate și vieți chinuite. În practică, acel univers rămânea o realitate paralelă, departe de colțul meu ferit și plin de cărți. Apoi, într-o zi, ușile unui centru de plasament s-au deschis iar toată mizeria aceea m-a întâmpinat aliniată frumos, o înșiruire de fețe mici, murdare și pline de suspiciune.

La vremea respectivă, centrul de plasament despre care vă povestesc era ”acasă” pentru aproximativ 30 de suflete cu vârstă încertă. O parte ne-au întâmpinat atunci, în acea primă zi. Pe alți 10 i-am auzit în decursul următorului an. Spun auzit, nu văzut, pentru că accesul la ei nu ni s-a permis niciodată. Erau copii imobilizați la pat, prea decăzuți chiar și pentru standardele acelui loc. Am aflat de ei din spusele îngrijitoarelor. Vorbe șoptite, despre copii care se dau cu capul de barele patului doar pentru a simți ceva. Ocazional, îi auzeam gemând, când cineva uita să închidă o ușă. La asta s-a redus contactul meu cu ei.

Pe restul copiilor am ajuns să-i cunosc bine cu timpul. Interacțiunile noastre au avut mereu o notă forțată, ca atunci când încerci să lipești două piese care nu se îmbină perfect. În acea perioadă, toate noțiunile mele despre normalitate au fost puse la încercare. Pentru acei copii, o carte cu povești nu însemna nimic; nu știau să cânte sau să se joace, nu știau cum să reacționeze la un zâmbet sau la o încurajare. Aproape orice încercare de apropiere rezulta în reacții extreme – fie în urlete și reacții de respingere, fie în îmbrățișări care se prelungeau la infinit, mult după ora la care ar fi trebuit să plecăm.

În decursul acelui an, am asistat la niște scene pe care nici acum, la ani distanță, nu pot să le procesez în totalitate: copii care nu puteau fi lăsați nesupravegheați în toaletă, pentru că își mâncau fecalele; așternuturi îmbibate în urină, neschimbate cu zilele pentru că lipseau cele mai elementare produse; crize de isterie, obiecte aruncate, îmbrățișări alternate cu mângăieri; lacrimi, râsete, disperare. Cea mai cruntă bătaie din adolescență tot acolo am primit-o. Motivul, aparent banal – plecam. Ca de obicei, cu negocieri și promisiuni de revenire. De data asta, argumentația a fost fără succes. În schimb m-am pomenit cu un băiat înalt cât mine lovindu-mă isteric peste piept. A fost necesară intervenția a trei îngrijitoare pentru a detensiona situația.

Mica noastră acțiune de voluntariat s-a sfârșit previzibil, odată cu venirea vacanței de vară. Noi ne-am văzut de vacanță, teme și alte activități specifice. Ei au rămas uitați în bula lor.

Privind retrospectiv, toată perioada aceea mă umple de rușine. Ce am făcut atunci a fost un abuz, deși intențiile erau bune. Împinse de idealism adolescentin, ne-am implicat într-o acțiune care a făcut mai mult rău decât bine. Noi am rămas cu o lecție, ei cu o iluzie în plus, pe lângă multe altele.

Partea proastă este că an de an văd replicată greșeala mea, la un nivel mult mai mare. În săptămânile premergătoare sărbătorilor, campaniile de ajutor apar ca ciupercile după ploaie. Cerințele variază, de la rechizite, scrisori către Moș Crăciun și altele asemenea. În cazul cel mai fericit, acțiunea se termină cu niște voluntari distribuind pachetele. Dar mai e și alternativa grotească, cea în care generozitatea se împarte la schimb pe un circ de ocazie – copii defavorizați aliniați frumos, colindând pentru a 5-a oară în două săptămâni, în schimbul unei ciocolate și a unei pungi cu portocale. ”Binefăcătorii” zâmbesc satisfăcuți, bifează în carnețel un nou gest de altruism și se retrag frumos la căldurică. Că în urma lor lasă mai multă întristare decât fericire, nu remarcă nimeni.

Acest articol nu se vrea o critică la adresa campaniilor respective. Că mulți copii se confruntă cu lipsuri materiale e o realitate, iar la un nivel foarte cinic recunosc și eu că e mai bine să îți fie foame 364 de zile pe an, decât 365. Alta e buba – din zecile de anunțuri care mi-au trecut pe sub nas în ultimele zile, toate, dar absolut toate, cereau bani, obiecte, alimente. Unul nu cerea timp. Ori drama în care acești copii trăiesc nu acoperă doar spectrul material, ci și cel emoțional. Cel din urmă e adresat mult prea rar.

În anul Domnului 2018 încă mai trăim într-o lume în care copiii abandonați, bolnavi sau săraci sunt aruncați într-un con de umbră. Punțile lipsesc aproape cu desăvârșire. Suntem noi și ei, mai puțin de Crăciun și poate de Paști sau 1 iunie. În rest evoluăm în lumi separate – una, care nu a învățat să înțeleagă, iar alta, lipsită de cele mai banale mijloace de a se face înțeleasă. Ce lipsește ambelor părți e expunerea la realitatea celeilalte. Sărăcia, tristețea, incapacitatea de a exprima o emoție nu sunt scene de ocazie. Iar tandrețea, înțelegerea, respectul, dragostea nu se cuvin doar unei elite. Totuși, în bulele noastre, realitatea unuia e visul sau coșmarul celuilalt.

Asta e problema care mă frământă și mă sperie să văd an de an o prăpastie adâncindu-se sub pretextul generozității. Toate aceste cazuri defavorizate rămân pentru mulți o modalitate ușoară de a-și oferi un high de ocazie – ”E Crăciun, am ajutat niște oameni săraci [feeling altruist]”. Ori dincolo de portocale și ciocolată, acești copii au nevoie acută de un lucru – să știe că dincolo de mizeria în care i-au aruncat circumstanțele, se află o lume dispusă să-i primească.

8 Comments

  • bianca timonea

    cati romani au curajul sa intre in acele centre de plasament si cat de inuman sunt inca tratati acei copii/tineri care au probleme severe de sanatate….oare unde sunt drepturile copiilor in aceste cazuri si de ce lumea inca prefera sa inchida ochii?….sa duca un pachetel de craciun si unul de pasti si sa creada ca asa e normal sa fie….cata lipsa de empatie si de inumani trebuie sa fie acele persoane care lucreaza in acele centre de la director la acele infirmiere care tac din gura chiar daca stiu ca nu au destule scutece sa ii schimbe de fiecare data cand sunt murdari….

    • izabelar

      Buna Bianca,
      ce descriu in articol se intampla in urma cu 12 ani, tind sa cred ca lucrurile s-au imbunatatit putin. Nu pot vorbi la modul general, dar strict in situatia despre care povestesc personalul era complet depasit, dar nu lipsit de bunavointa. Multe din ingrijitoarele de acolo aduceau de acasa consumabile. E usor sa aruncam vina asupra unui grup restrans. Eu cred ca toti suntem parte a problemei.

  • Diana

    Privirea unui copil abandonat te sfâșie în bucăți…
    Mai nou, se practică “trend-ul” înfierii unui copil de sărbători. De să îl chinui 2-3 zile? Pentru a-ți încărca ego-ul tău? Îți alimentezi altruismul? De ce vrei să îi arăți ce înseamnă o familie, acasă, fără lipsuri, iar după, să îl duci înapoi la suferința și viața lui chinuita?
    Offf, vieți nenorocite de către nenorociți…

    • izabelar

      Cred ca mulți nu își dau seama de răul pe care îl provoacă…. A fost o tentativă de genul și în locul despre care povesteam mai sus. Atunci personalul a refuzat, și bine au făcut.

  • Elena

    Izabela, citind articolul tau, ma simt la fel de neputincioasă ca in fata cersetoriei. Ca si cum nici sa dau, nici sa nu dau nu rezolva nimic, nici pt conștiința mea, nici pt ei.
    Tu povestești despre o perioada in care ai dat timp, dar nu a fost destul. Povestești despre conditii greu de suportat, care ar fi putut fi schimbate cu bani. Si faci, cumva evident faptul ca banii ceruti in campaniile astea nu ajuta la nimic.
    Tu, care ai avut curajul sa infrunti mai mult timp aceasta realitate, ce crezi că ar putea ajuta cu adevarat? Sau macar putin, in ideea ca uneori, daca nu putem face totul, avem tendinta de a nu mai face nimic.

    • izabelar

      Știu că sună a stereotip, dar cred că singurul impact real și de durată poate fi făcut prin educație. Partea nasoală e că primii care ar trebui educați sunt chiar profesorii. Nu ai idee câte din acțiunile descrise mai sus sunt demarate la inițiativa școlilor. Deh, dă bine în hârtii să pui ca activitate extrașcolară ”vizită/voluntariat” la orfelinat.

      Și am mai văzut ceva fain – acum ceva timp începuse o campanie, dacă îmi amintesc bine recruta voluntari să citească copiilor din orfelinate. Ce mi-a plăcut este că de la înscriere ți se puneau în față niște reguli clare, începând de la faptul că nu ai voie să pozezi sau să divulgi informațiile copiilor (logic, știu, dar în măsură să descurajeze vânătorii de like-uri). În plus îți era impusă o perioadă minimă de voluntariat și beneficiai de un training înainte să ai contact cu copiii.

  • Mely

    Eu consider ca aceste mici episoade de interactiune cu lumea obisnuita pot sa ofere o amintire pozitiva care sa beneficieze acesti copii nefericiti. Care este alternativa? Sa fie lasati in permanenta in ingrozitoarele orfelinate? Stiu problema e foarte complexa. SI majoritatea oamenilor daruiesc cat pot. Nu cred ca e o idee buna sa fie descurajati. Poate cu timpul se pot implica SI Mai mult sau chiar adopta un copil! Nu conteaza ca altruismul e menit sa gadile ego-urile. Nu de aceea suntem toti aici? Ca altfel am medita SI ne-am ruga pentru ceilalti:) Am inteles ca sunt unele ONG-uri care se ocupa in special cu educarea populatiei pe aceasta tema, SI ajutorarea orfanilor. Cred ca aceste organizatii ar trebui medatizate SI implicate.

    • izabelar

      Buna Mely,
      îți mulțumesc pentru comentariu. Nu e intenția mea să descurajez pe nimeni. Dar cred că anumite gesturi trebuie gândite prin prisma tuturor implicațiilor. Micile interacțiuni de care spui pot avea o latură pozitivă. Dar în egală măsură, pot accentua anumite lipsuri. Cum te-ai simți tu dacă cineva ti-ar da un sentiment de apartenență … trei zile pe an? Te-ar face să te simți mai bine, norocoasă ca cineva s-a îndurat să îți ofere acele trei zile, sau te-ai întreba ce faci greșit în restul zilelor din an?
      Îți spun sincer, nu știu care e abordarea bună, dacă există. Dar dacă ai informații mai concrete privind organizațiile pe care le menționezi, aș aprecia daca mi le-ai transmite, aici sau pe mail. Cum spuneam mai sus, ne lipsește educația în acest sens, deși bunăvoință există.

Leave a Reply to bianca timonea Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *