Iubirea mea cea dintâi și dorul meu cel din urmă

Iubirea mea cea dintâi și dorul meu cel din urmă

La el revin mereu. Pot să colind lumea-n lung și-n lat, să traversez mări și să mă las sedusă de farmecul altor culturi, dar mereu pașii mă vor purta înapoi la el. E cea mai lungă și mai frumoasă poveste de dragoste, mereu tânără, mereu plină de neprevăzut. Retezatul… Sunt decenii de când l-am descoperit prima dată, un lanț muntos cum nu mi-a fost dat să mai cunosc altul. Copil fiind, m-a vrăjit cu promisiuni de umbră și șoapte de izvoare. Am crescut și am îmbătrânit împreună. Ne-am îndepărtat și ne-am reîntâlnit. Amândoi mai bătrâni, puțin mai plini de răni, dar la fel de dornici să ne demonstrăm unul altuia puterea, să ne cucerim, să ne lăsăm amprenta unul în sufletul celuilalt.

Retezatul mi-a oferit cele mai valoroase lecții. M-a învățat că un munte nu se dovedește, ci se câștigă, pas cu pas. Că  nechibzuința nu trece nepedepsită și că adevăratele victorii cer luni, poate ani de muncă. M-a făcut să simt gustul amar al eșecului. Tot el m-a vindecat mai apoi, transformând o înfrângere într-o amintire de neuitat. M-a învățat să îmi cunosc propriile limite și să mă ambiționez suficient încât să le depășesc. M-a lăsat cu julituri și mi-a distrus un genunchi. Mi-a vindecat sufletul, m-a învățat să redescopăr acea bucurie neîntinată, pe care numai contactul cu natura ți-o poate da.

August a însemnat o nouă revedere cu muntele meu drag. L-am descoperit în noi ipostaze, parcă mai frumos ca niciodată. În schimb, el mi-a oferit o nouă șansă de a-mi testa limitele, de a mă luat la întrecere cu  propriile slăbiciuni și temeri.

Ascensiunea pe culmea Lolaia mi-a pus nervii la încercare. Știam că este un traseu greu, iar picioarele m-au trădat cam des în ultima vreme. Nu am să întru în descrieri detaliate, sunt alții mult mai în măsură să le ofere. De altfel, dificultățile întâmpinate pe traseu s-au estompat repede, pe măsură ce în fața ochilor mei își făcea loc vârful. Îmi amintesc vag de o tentativă de echilibristică pe stânci, care s-ar fi putut termina tragic. Am mizat pe bunul simt al picioarelor, într-un moment în care mintea refuza să colaboreze.

Cumva, mi-am găsit drumul. Iar la final, am fost răsplătită cu imaginea munților scăldați în soare. A fost momentul când frica a dispărut iar Retezatul m-a făcut să mă simt, din nou, învingătoare.

A doua zi aveam in plan lacul Galeș. Iar dacă în prima zi propria ambiție a fost suficientă să mă motiveze, a doua zi efectul grupului s-a făcut simțit. Am spus-o și o repet: pe munte, mai mult decât în orice alt context, contează să fii alături de oamenii potriviți. Un grup care te motivează, care îți e alături în momentele de ezitare fără să-ți impună ceva ce este peste puterile tale va cântări mereu mai mult chiar decât pregătirea fizică. Eu am avut noroc de oameni faini și de un lider care a știut să estimeze corect dificultatea unui traseu raportată la propriile limite. Alături de ei, un traseu nu tocmai ușor s-a transformat într-o zi de neuitat.

Am revăzut ”pădurea cu zâne” (așa îmi place să numesc pădurea plină de mușchi ce leagă Pietrele de Gențiana) și am atins fără probleme tăul dintre brazi. Mai avusesem o tentativă în primăvară, care s-a transformat repede într-un episod tragi-comic de patinaj artistic pe punțile de pe traseu. Acum, urcușul mi s-a părut chiar plăcut.

De acolo am pornit în forță către lacul Galeș. O nouă serie de ascensiuni, nu foarte dificile dar care adunate îți pun forțele la încercare. Iar apoi, fix când picioarele începeau să dea semne de oboseală, am deslușit primele luciri ale lacului – mai o săritură peste stânci, după care magia s-a dezlănțuit cu toată forța. În fața mea, lacul îmi zâmbea cu sclipiri argintii, înconjurat de munți. O nouă victorie, o nouă poveste de dragoste.

Am cunoscut Retezatul în multe ipostaze: acoperit de zăpadă, plin ne noroi sau udat de ploaie, în arșița lunilor de vară sau înverzind fără grabă sub primele mângâieri ale soarelui de primăvară. Am învățat să-i iubesc toanele și să mă las antrenată în veșnicele lui provocări. Mi s-a părut un munte rebel, care își etalează forța cu mândrie. Dar atunci, față în față cu lacul Galeș, Retezatul mi-a apărut prima dată într-o ipostază blândă. Da, e un lanț muntos relativ dificil. Potecile lui sunt pline de capcane, iar urcușurile pe stâncă au darul de a pune nervii la grea încercare. Dar odată depășite aceste obstacole, muntele își arată o a doua față: cea de loc care odihnește sufletul și desfată privirea. Pentru aceste imagini voi reveni mereu, atât cât mă vor mai purta picioarele. Pentru că știu că oricât efort și oricâtă durere voi investi în hoinărelile mele, Retezatul mi le va răsplăti înzecit.

Excursie organizată la inițiativa Prietenii Naturii Timișoara. Mai multe poze găsiți aici.

Share on FacebookShare on LinkedInTweet about this on Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *