My two cents

Carantina – între două extreme

Citeam acum câteva zile un articol despre presiunea pe care o pune carantina asupra noastră. Ideea de bază era că trebui să ne permitem să trăim panica normală în asemenea situații și să o lăsăm mai moale cu obiectivele; aparent situațiile de criză nu sunt momentul propice pentru a ”recupera restanțe”. Nu am rezonat cu ideea. În schimb, mi-am dat seama că încet-încet carantina dă naștere unor curente diametral opuse: presiunea de a face ”tot” versus ”vedem după ce trece”. Iar extremele sunt în general dăunătoare.

Personal, am ales încă de la începutul nebuniei să mă plasez undeva la mijloc, Elveția style. Am lucrat mult la câteva obiceiuri până în punctul în care am reușit să mi le integrez în rutină: citesc zilnic, îmi fac norma pe Duolinguo, dansez și acord o idee mai multă atenție scrisului și gătitului sănătos. Pe de altă parte, nu mi-am făcut niciodată mea culpa dacă la final de zi locuința nu era în perfectă ordine sau unele task-uri sfârșeau amânate. Carantină sau nu, oamenii au nevoie de o pauză, iar faptul că suntem în casă nu înseamnă că trebuie să intrăm în modul roboțel. Dar nici să cădem în cealaltă extremă.

Probabil la ora la care scriu acest articol, majoritatea oamenilor s-au convins că trei săptămâni de ”Netflix and chill” sunt două prea mult. Creierul are nevoie de disciplină și activitate. În lipsa celor două, o ia puțin pe ulei. Climatul actual oricum predispune la depresie. Adăugăm puțin junk food și lipsă de mișcare și avem toate șansele să vedenim niște legume cu anxietate.

Astea fiind zise, cum găsim calea spre echilibru? Câteva idei mai jos:

  • Ne setăm câteva obiective ușor de atins. Realist vorbind, nu avem șanse prea mari să ne transformăm dintr-un antitalent la desen în mini-Picasso în decurs de câteva săptămâni. Putem în schimb să ne ducem la culcare la aceeași oră, să consumăm două fructe zilnic, să reducem consumul de alcool sau dulciuri. Sunt obiective relativ ușor de realizat în termeni de efort și pregătire, cu rezultate vizibile.
  • Rutină, rutină, rutină. Un avantaj al acestor zile este caracterul lor previzibil. Pentru prima dată în viață, știm cu destulă certitudine ce vom face a doua zi. Rutina oferă siguranță și prezintă un cadru propice pentru implementarea de noi obiceiuri
  • Regula celor 10 minute. Aplicabil și în afara carantinei. Motivul pentru care mulți dintre noi amână schimbări benefice este caracterul lor … intimidant. Avem în mod eronat impresia că lucrurile mari implică un efort considerabil și un consum de timp semnificativ. Adevărul e că cele mai solide schimbări sunt mai degrabă rodul unui efort mic și constant decât a unei ”explozii” de moment. Cam orice om își poate aloca zece minute din program pentru un lucru nou. Doar că acele zece minute, cumulate pe parcursul unor luni se adună. În plus, faptul că nu ne bombardăm creierul sau corpul cu prea multă informație, îi permite acesteia să se solidifice.
  • O fărâmă de acceptare… Nu, nu o să ne iasă totul perfect întotdeauna. Ocazional, rețeta aia simplă și savuroasă de pe net va avea un gust absolut oribil, câinele va refuza să asculte de comenzi iar un exercițiu banal de încălzire ne va lăsa găfâind și storși de energie. Asemenea momente sunt parte din curba de învățare, nu un semnal de la univers că e timpul să o lăsăm baltă. Personal am oroare de oamenii cărora pare să le iasă totul perfect din prima, tocmai pentru că am senzația că în momentul când o vor da, invariabil, în bară, se va lăsa cu cucuie, urlete și steluțe verzi. Gestionarea eșecului este de departe una din cele mai valoroase lecții pe care ni le putem însuși, indiferent de domeniu
  • …și o doză mică de realism. Toți oamenii sunt în egală măsură valoroși, dar nu toți sunt în egală măsură talentați. Iar unele obiceiuri cer, din păcate, mai mult decât voință brută. E perfect ok să ne înhămăm la o activitate unde avem șanse mici de reușită. Și e perfect acceptabil să atingem un punct mort și să ne plafonăm în el. Pe scurt, e ok să fim consecvenți în mediocritate la ceva, cât timp acel ceva ne aduce o satisfacție. Sunt cea mai teribilă cântăreață pe care o cunosc, dar asta nu mă oprește să îmi terorize câinele ocazional cu balade rock. E o activitate ce îmi face plăcere și în intimitatea propriei curți nu deranjează pe nimeni. Dar da, probabil nu o să mă vedeți prea curând pe scena din Rozelor.

Înapoi la ideea de mai sus, nu o să vină nimeni cu catalogul la final de carantină să facă inventarul planurilor noastre eșuate. Dar poate ar fi frumos ca la finalul acestei povești, să putem să sărbătorim și câteva mici reușite personale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest website foloseste cookies. Prin continuarea navigării îți exprimi acordul pentru politica de cookie-uri și de confidențialitate. Află mai mult.