Bucovina, după zece ani

Bucovina, după zece ani

2006, vara. În autocarul supraîncălzit, mirosul de mir se amestecă cu cel de parizer stătut. La casetofon, Gheorghe Zamfir fredonează pe repeat aceeași melodie iritantă. O băbuță își cocoleșește odrasla de 20 de ani: ”dragă, sigur nu ți-e frig?”. Ceva mai în spate, un puștiulică cu veleități de preot explică oricui vrea să audă cum rock-ul este calea spre iad. Nervii îmi sunt întinși la maxim. Mai două zile și scap… Oprim când amurgul se lasă pe dealurile Bucovinei. ”Am ajuns?” ”Neah, încă o biserică…”. Am încetat de zile bune să le mai număr sau măcar să le mai vizitez. Ies totuși, măcar să scap de atmosfera din autocar. Biserica în cauză e cocoțată undeva, pe un vârf nu departe de noi. Un drum nepavat ocolește pe coama dealului. Aș fuma, dar gândul la morala de după mă oprește. În schimb, decid să îmi măsor forțele cu dealul. Îl atac pieptiș. Se dovedește o decizie proastă din toate punctele de vedere. Nici hainele, nici forma fizică nu îmi sunt de ajutor. În cele câteva minute cât durează urcușul, iadul îmi răsare pictat mai viu decât pe orice frescă. Ajung în vârf gâfâind, cu hainele leoarcă. Totuși, mă simt victorioasă și, pentru prima dată într-o săptămână de coșmar, zâmbesc.

Ani mai târziu aveam să remarc nu fără ironie că acel pelerinaj la mănăstirile din Bucovina mă lăsase cu două lucruri: o silă greu de disimulat față de biserica ortodoxă și obiceiul de a fuma.

01.12.2016. Primele ninsori din sezon au acoperit munții Bucovinei cu o pătură albă, pufoasă. Pădurile par rupte dintr-un basm, cu brazii bătrâni plecându-se sub greutatea gheții. Suntem singuri, călători printr-o mare de alb. Cu o seară înainte am revenit pentru prima dată după zece ani în aceste locuri. În plan nu figurează pentru moment nicio mănăstire. În schimb, ne așteaptă trei zile de hoinăreală plăcută prin munți. Nu ne-au descurajat nici codul galben de ninsori, nici poveștile despre urși, lupi și alte vietăți neprietenoase. Azi munții ne zâmbesc și nimic nu poate să meargă rău.

Pentru prima zi ne-am propus o ascensiune pe Giumalău. Traseul debutează frumos, o potecă albă croindu-și drum prin păduri de brad. E frig, dar suportabil, iar soarele ne ademenește cu promisiuni de vreme bună. Hoinărim fără grabă, pozând în trecere peisajele care ni se dezvăluie în fiecare luminiș.

Lucrurile devin mai complicate pe măsură ce ne apropiem de creastă. Norilor le arde de joacă. Iar dacă inițial s-au mulțumit să ne observe de la distanță, pe la mijlocul drumului se abat asupra noastră, însoțiți de vânt și fulgi de nea. În câteva minute, totul în jurul nostru devine alb. Văile dispar, vizibilitatea se reduce cu fiecare secunda. Gerul ne străpunge hainele. Nu cred ca mi-a mai fost vreodată atât de frig. O mână mi-a amorțit pe bățul de trekking, iar dinții mă dor la fiecare respirație. De sub căciulă îmi atârnă țurțuri. Mă uit la restul grupului și constat că genele lor au albit. ”Renunțăm?” ”Nici gând”. Următoarele 15 minute trec într-o luptă continuă cu vântul. E greu, e frig și e incredibil de frumos. Crucea ne răsare pe neașteptate în față. Pentru o fracțiune de secundă am impresia că visez. Dar nu, e acolo, mândră, frumoasă, înfruntând fără teamă iarna. În alt context aș țopăi și mi-aș serba victoria fumând o țigară în vârf. Acum însă, mare mea problemă este să nu-mi înghețe mâinile în cele câteva secunde cât îmi ia să fac o poză.

Realitatea mă lovește ceva mai târziu când, ajunși la cabana Giumalău, avem parte de o mică pauză de la frig și zăpadă. Mă revăd înotând printre nămeți, înaintând împotriva gheții și a vântului. Și atunci, în încăperea caldă și înțesată de lume, zâmbesc din nou. Undeva, din negura timpului, o adolescentă furioasă cocoțată pe un vârf de deal îmi răspunde.

Confruntarea cu nămeții e departe de a se fi terminat. Pe drumul de întoarcere, poteca ne duce pe marginea unei prăpăstii. Ocazional, zăpada trece de genunchi. Înaintez cu prudență, îmi măsor fiecare pas. E greu, e enervant, și totuși, n-aș da asta pentru nimic în lume. Când în sfârșit poteca se lărgește și în fața noastră se așterne din nou pădurea, mă năpădește un val de euforie. Ultima parte o facem la lumina lanternelor. Din nou ne-a prins noaptea pe drum.  Din nou am subestimat dificultatea unui traseu, din nou am scos-o la capăt cu ajutor din partea grupului. Din nou am ridicat ștacheta puțin mai sus.

A doua zi vremea se supără pe noi. Ninge și bate vântul. Pe creste e probabil mult mai rău. Decidem de comun acord să renunțăm la traseu. După ziua precedentă, nimeni nu pare încântat de perspectiva unei alte drumeții în ger. ”Hai să facem o excursie la mănăstiri. ” Ei da, cineva acolo sus e pus pe glume. Așa că ajung din nou să revăd o parte din locurile pe care le blestemam în gând cu ani în urmă. Noroc că vârsta mi-a adus, pe lângă reumatismele de rigoare și o doză de detașare. Decid să privesc locurile strict din punct de vedere turistic. Sucevița, Moldovița … Constat că aproape că îmi pare rău de ele. Anii nu au trecut doar peste mine. În trecut, locurile acelea avea un fel de strălucire, de aroganță chiar. Acum, mănăstirile din Bucovina pare a se scufunda în uitare. Da, nu duc lipsă de turiști, dar locurile par neglijate. Un caz clasic de simbol care se hrănește prea mult din gloria unor vremuri apuse, uitând de prezent.

Prin contrast, cetatea Sucevei e de nerecunoscut. A fost renovată recent, iar rezultatul e peste așteptări: e un loc modern, plin de mici expoziții, genul de muzeu unde ai putea să rătăcești cu orele fără să te plictisești.

Ultima zi ne găsește din nou pe munte. E soare, dealurile ninse strălucesc, pare ziua perfectă pentru o ultimă hoinăreală. Atingem vârful Rarău fără dificultăți. E un traseu accesibil, iar natura ne oferă și aici zeci de motive de uimire: Pietrele Doamnei învăluite în ceață, cabanele cu țurțuri atârnând de streșini, punctele de belvedere. Până la urmă, vremea rea ne prinde din urmă și, pentru a doua oară în trei zile, valsăm în ritmul vântului și al fulgilor de nea. Dar e o plăcere și în asta: să înfrunți natura ostilă și drept răsplată să primești obraji roșii si un strop de adrenalină.

Mai multe poze aici.

Share on FacebookShare on LinkedInTweet about this on Twitter

4 thoughts on “Bucovina, după zece ani

  1. Ai scris foarte frumos, Izabela! Pentru cateva clipe, pret de un zambet privind visul meu hoinar, am fost si eu alaturi de voi, frumosi temerari… 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *