Berg frei?

Berg frei?

Am stat mult pe gânduri înainte să scriu acest articol. Unele frământări stau mai bine nespuse, prea intime sau prea dureroase pentru a vedea vreodată lumina zilei. Dar din când în când o doză de sinceritate nu strică, chiar cu riscul de a ofensa pe unii.

Recunosc că în articolele mele am tendința să fiu subiectivă. Am văzut mereu în călătorii un prilej de relaxare, o trăire prea frumoasă pentru a fi umbrită de amintirea celor câteva inevitabile momente tensionante. Așa că mereu m-am străduit să văd partea plină a paharului. Să trec peste frustrări pasagere, să minimalizez părțile negative. Mi-a reușit în 90% din cazuri, pe vremea când în prim-plan stăteau călătoriile prin lume, muzeele luate la pas, hoinărerile nevinovate prin capitalele europene, cafelele savurate în tihnă. Apoi am descoperit muntele, iar lucrurile s-au complicat. A fost un exemplu clasic de poveste de dragoste: inițial ambele părți se prezintă în cea mai frumoasă lumină, se ademenesc, se seduc. Dar vine un moment când fluturii din stomac dispar, iar realitatea își intră în drepturi. Pojghița strălucitoare se erodează, iar adevăratele culori ies la iveală. Cam așa și cu muntele.  Aveam eu o imagine idilică, a muntelui care unește, a prieteniilor născute la foc de tabără, a unei comuniuni de care viața agitată de la oraș ne privează. Ete pleosc! O fi adevărat că în majoritatea cazurilor ”calitatea oamenilor crește cu altitudinea”, dar e un adevăr parțial. Oamenii sunt oameni, indiferent de altitudine, iar un vârf nou în portofoliu nu echivalează cu o schimbare de caracter. Muntele scoate din noi ce e mai bun și ce e mai rău. Iar ultima parte mă frustrează teribil.

În 1895 lua naștere o organizație foarte dragă mie, numită Prietenii Naturii. Printre altele, asociația își propunea să transforme alpinismul, accesibil până atunci doar elitelor, într-un sport al maselor.  122 de ani mai târziu, scopul respectiv a fost atins. Nu îți mai trebuie averi ca să explorezi munții, avem trasee sigure adaptate oricărui nivel, în sfârșit ne putem bucura de munte. Acum însă ”competiția” se joacă la alt nivel. E în natura oamenilor să încerce să se diferențieze, să fie mai buni, iar muntele facilitează asta.  Problema apare când unii montaniarzi par a nu mai avea loc unii de alții. În cei câțiva ani de când bat la pas munții României, mi-am auzit de nenumărate ori critici mai mult sau mai puțin justificate. ”Nu ești suficient de bună”, ”Eu făceam traseul acesta în jumătate din timpul tău” , ”Asta nu e de tine” și multe altele. Am încercat să le ignor și să îmi văd de ale mele. Am schimbat ocazional anturajele, atunci când mi se părea că sunt percepută ca o povară sau când modul nostru de a privi muntele nu coincidea. Nu m-am lăsat antrenată în competiții inutile, nu mi-am impus standarde absurde. Am învațătat în ritmul meu și în ce mă privește, am evoluat enorm, chiar dacă mai încet decât ar fi fost pe placul unora. Mai presus de toate însă, dincolo de forma fizică, mi-am cultivat respectul și dragostea față de munte. Pentru mine, muntele nu va însemna niciodată competiție, iar crestele nu vor fi calea spre un scop abstract. M-a ferit asta de critici? În niciun caz. Nu este ieșire la care să nu mă lovesc de priviri dezaprobatoare, de oameni care nu pot sau nu vor să înțeleagă că dragostea de munte poate îmbrăca zeci de nuanțe și are relativ puține în comun cu performanța. Și măcar dacă aș fi singura… Dar este o tendință pe care o întâlnesc tot mai des, nevoia de a ostraciza, de a pune etichete, de a delimita lucrurile în alb și negru. Sunt convinsă că si eu m-am făcut vinovată de aceleași greșei. Sunt sigură că ocazional m-am arătat agasată de ritmul unora, de dorința anumitor persoane a poza sau de a se manifesta într-un anumit mod. Și la ce bun toate astea? Ne lăsam antrenați într-o competiție în care nu e loc de învingători. Toate orgoliile astea stupide nu duc decât la frustrare și tensiuni, destramă prietenii, transformă muntele într-un loc ostil, provoacă, în cazuri izolate, adevărate tragedii. Ceea ce mă duce înapoi la ”Berg frei”.

Luat ad literam ”Berg frei” este un îndemn explorare. Dar sensul mai adânc al expresiei ne scapă tot mai des. Ce e, până la urmă libertatea? Dreptul de a te manifesta într-un anumit mod, de a trăi și simți, de a te bucura de anumite momente în felul tău. De a te raporta la lume, de a-ți imprima propria individualite asupra unui mediu. Muntele oferă cadrul ideal pentru această libertate. Aici putem fi noi, mai puțin constrânși de rigorile sociale. Putem fi liberi, într-un mod pe care orașul și viața de zi cu zi nu ni-l permit. Putem zburda, putem râde zgomotos, putem să ne întindem ore întregi în iarba moale sau putem să ne măsurăm forțele cu stâncile. Și tocmai de aceea cred că prejudecățile și criticile de doi bani nu își au locul aici.

Articolul de față nu se vrea o mustrare la adresa nimănui. E strict expresia unor frământări personale, izvorâte din prea multe experiențe neplăcute. Nu în ultimul rând, e o autocritică. Așa cum am spus, multe din lucrurile împotriva cărora mă revolt sunt greșeli la care m-am făcut părtașă la un moment sau altul. Dar poate, cu toată incoerența lor, cuvintele de mai sus vor avea un mic ecou. Și poate, data viitoare când ne vom pregăti bagajul pentru munte, vom lăsa acasă, pe lângă alte lucruri inutile, și orgoliile și replicile malițioase. În schimb, vom împacheta, într-un colț ferit, să nu le prindă ploaia, o fărâmă de empatie și un gând bun. Cine știe, poate pe drum vom găsi pe cineva cu care să le împărțim. Iar în timp, cu un mic efort, muntele va redeveni acel loc în care mă încăpățânez să cred: un spațiu primitor, plin de frumuseți inimaginabile, un loc unde glasul fiecărei inimi își găsește ecoul. Nu vă faceți griji, e loc pentru noi toți acolo.

Berg frei!

Share on FacebookShare on LinkedInTweet about this on Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *