Acasă

Acasă

În postarea trecută povesteam despre o schimbare de perspectivă și menționam în treacăt cât detestam Timișoara la început. Da, timp de multe luni după ce am părăsit orașul de la poalele castelului, am fost reticentă față de noua mea casă. Orașul nu reușea să convingă și pace. Cu tot aerul ei de capitală europeană și cu zecile de experiențe care mi se așterneau la picioare, Timișoară rămânea în ochii mei un punct de tranzit între două trenuri. Detestam traficul, ploile de toamnă, mulțimile care se succedau sub ochii mei, centrul mereu aglomerat. Dar știam că nu am de ales, așa că am strâns din dinți. În primele luni, drumurile mele se rezumau la facultate. Curiozitatea, care avea să mă împingă ani mai târziu în cele mai îndepărtate colțuri ale globului încă dormita, ascunsă în mine. Trăiam într-un oraș străin, pe care îl respingeam din principiu, pentru simplul fapt că îndrăznea să fie altfel, diferit de tot ce cunoscusem până atunci.

Apoi, după o iarnă parcă fără sfârșit, a venit primăvara, prima petrecută pe malul Begăi. Iar odată cu ea, orașul străin și ostil mi s-a așternut verde în fața ochilor. Ceva se schimbase. Străzile pe care le traversam indiferentă deveniseră peste noapte boeme și ademenitoare, lumea zâmbea, Timișoara se transformase parcă peste noapte într-un labirint plin de experiențe. Așa că i-am dat o șansă, scurt, înainte de plecare. În fond, nu aveam ce să pierd.

Am trăit în primăvara aceea cât pentru un an. Îmi împărțeam nopțile între hoinăreli și cărți, dormeam pe apucate, blestemam în gând sesiunea care se apropia indiferentă la revelații personale. A venit apoi și ziua când, scăpată de povara examenelor, m-am oprit pe Pârvan să-mi iau rămas-bun. Ca niciodată, orașul era liniștit, golit de studenți, lipsit de animația-i caracteristică. În zare se vedea catedrala, iar mai aproape de mine baldachinele de pe o terasă se legănau ușor în vânt. Imaginea aceea mi s-a lipit de retină. Subit, Hunedoara își pierduse din forța de atracție. Îmi doream să fiu aici, să mă bucur de o vară cu apusuri târzii, să colind Unirii, să îmi pierd nopțile dansând în aerul cald, să cutreier în neștire orașul care dintr-o dată începea să mă fascineze.

O săptămână mai târziu ieșeam triumfătoare de la primul interviu. Aveam un loc de muncă, iar în față mi se așternea o vară plină de promisiuni pe malul Begăi. Sunt șapte ani de-atunci. Sesiunile au devenit de mult o amintire dulce-amară, firma unde îmi toceam coatele la început a dat faliment. Fețe familiare s-au transformat în umbre și altele au venit să le ia locul.

Cu Timișoara m-am hârâit mult timp după ce am decis să-i dau o șansă. Încă mai sunt lucruri care nu îmi plac, încă mai simt nevoia să evadez în munți oricând se ivește o ocazie prielnică. Iar într-una din acele evadări m-am pomenit spunând într-un context oarecare ”acasă”. Iar acasă nu era Hunedoara.

Cu toate toanele ei de pisică răsfățată, Timișoara mi s-a strecurat în suflet și știu că oricât m-ar scoate din sărite uneori, își ia revanșa înzecit la fiecare început de vară. Atunci, terasele se deschid, muzica se aude încet iar nopțile devin nesfâșite. Iar în toate aceste detalii recunosc un oraș care mi-a devenit drag pe nesimțite.

De ce vă povestesc toate astea? Pentru că din nou e vară, cel mai frumos sezon de pe malul Begăi. Vineri seara o să mă prindă la zai, social deck , bucurând-mă de acea atmosferă care cu ani în urmă m-a convins să dau muntele pe șes.  Zai promite un party fix pe gustul meu, cu muzică bună și companie pe măsură. Pentru mine, va fi un pretext numai bun să închin un pahar în cinstea orașului care mi-a devenit acasă. Ne vedem acolo!

Share on FacebookShare on LinkedInTweet about this on Twitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *