15 mai nu e finalul
E doar începutul. Și e un început care mă sperie mai rău decât tot COVID-ul. Virusul, periculos cum e, are două calități care lipsesc oamenilor cu desăvârșire: e previzibil și se joacă după reguli. În schimb persoanele din jurul meu, oameni maturi, culți, cu pretenții, par a fi dat brusc în mintea unui copil de trei ani care decide subit că situați actuală nu îi mai convine și că poate scăpa de ea dând din picioare și sfidând cele mai banale recomandări. Este un comportament pe care îl remarc la mulți dintre cunoscuții mei, indiferent de vârstă. Brusc au trecut de la cumpărat isteric hârtie igienică și paste la ”decid că e gata, așa că e gata”. Spoiler alert, nu e!
De fel nu îmi place să propag știri alarmiste, nici să contribui la isteria generală. Dar mor când văd cum străzile sunt de la zi la zi mai pline de oameni ieșiți la plimbare în grupuri. Multora le lipsesc măștile. Mai devreme în Carrefour am asistat la un veritabil circ, când un paznic a încercat, pe tonul cel mai politicos posibil, să explice unei familii de cinci că nu au ce căuta toți călare la cumpărături. Câteva minute mai târziu, mi-am luat niște priviri asasine de la un domn după ce l-am rugat frumos să nu mai îmi sufle în ceafă la coadă. Ajung acasă și aterizez direc în tura 15 de negoiceri cu bunica ce insistă zi de zi să meargă ba la cimitir, ba să verifice dacă nu cumva s-a deschis Orange-ul. Și pentru ce toate astea? Pentru niște chestii care pot fi amânate lejer câteva săptămâni.
Știu, nu e ușor. E fain afară, soare, cald, ar merge niște role și o înghețată. Probabil în punctul ăsta ne-am săturat toți și de copii și de iubiți și tare am mai socializa și cu alți oameni față în față. Bălim după o pizza la o terasă, pe Facebook ne vin remindere cu concediile din anii trecuți, am epuizat toate posibilitățile de divertisment și am da oricând Netflix și juma de Instagram pentru o oră de palavre old fashioned. Sunt sentimente care mă încearcă zi de zi. Am momente când aș vrea pur și simplu s-o iau la goană pe stradă, doar că să văd altceva în afara propriei curți. În schimb aleg să stau pe fundul meu. Nu pentru că îmi e ușor, ci pentru că recunosc stările astea drept ce sunt: plictiseală, anxietate, depresie. Le iau pe rând, le admir, le înjur nițel după care îmi proiectez în minte um om oarecare. Și mă întreb dacă faptul că Iza scapă juma de oră de plictis valorează mai mult decât șansa, oricât de mică ar fi ea, ca Iza să omoare persoana respectivă doar pentru că a decis că i s-a acrit de Coviduț. Răspunsul e mereu negativ.
